În 2011, sindicatele au primit cea mai grea lovitură (asta după ce diverşi le-au călcat în picioare în variate modalităţi – inclusiv unii lideri de sindicat). Întrebarea e următoarea. Aşa corupte şi chinuite cum or fi ele, avem de-ales între sindicate şi altceva? Pot obţine angajaţii drepturi altfel decî prin sindicalizare? Răspunsul meu personal: nu.
Mai nou, apărarea drepturilor muncitorilor pare apărată de guvern. Premierul se laudă că a ieşit cu inspectori şi poliţie la vînat munca la negru şi că a obţinut pentru 60 000 de romani contracte de munca. De ce nu a facut aceste mişcări in anii precedenţi? Răspunsul e simplu: nu era legiferată precaritatea locului de muncă. Acum nu mai costă nimic să o faci pe apărătorul muncitorilor. Ei au fost clar degradaţi din drepturi (aceia care le mai aveau). Aşa că statul poate s-o facă liniştit pe… sindicatul.
Lovituri foarte grele au fost primite prin noul dialog social, noul cod al muncii etc. Criticatac a propus saptamina aceasta o serie de articole solide care descriu situatia sindicatului în mileniul 3, la noi şi aiurea. O temă ignorată de media principale pentru că nu e sexy, nu aduce audienţă. O repropun eu aici. Măcar pentru efectul retrospectiv, ăla de peste 5-10 ani cînd o să pot împreună cu cîţiva prieteni să vă spun: “v-am spus eu”, haha.
G.M.Tamas scrie despre depolitizarea sinidicatelor, despre demodarea lor si despre sarcinile extrem de dificile ale sindicatelor din est:
Întrebarea cea mai dificilă este însă de natură politică. De un secol și jumătate, sindicatele au rămas pentru prima oară fără reprezentare și protecție politică (nemaivorbind de răspîndita ideologie media care neagă chiar și simpla existență a claselor și a luptei de clasă, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Mișcarea sindicală va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce privește organizarea muncii și dezvoltarea salarizării, un „polițist bun“ al păcii de clasă, al cooperării, al stabilității, al resemnării și al lipsei de speranță (unde „polițistul rău“ este aparatul birocratic și represiv al statului), fie noul punct în care se focalizează politica anticapitalistă, de data aceasta definitiv și fără iluzii în afara parlamentului.
În Europa de Est, rezistența are pe alocuri o tradiție vie (ca în Polonia, Ro mânia, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte părți (ca în Ungaria) ea nu dispune de așa ceva, lucru ce influențează ceea ce se gîndește în mod rațional despre politica populară sau, exprimat în mod tradițional, despre politica de clasă a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabă de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice și de clientelism, nu putem spera nimic, deși împotriva pericolului dictaturii – cu o fărîmă de colaborare între clase, dar, iarăși, fără iluzii – va trebui să apă răm rămășițele lamentabile ale democrației burgheze. Autoapărarea gene rală democratică, politica defensivă a frontului popular nu poate înlocui însă stînga ce există în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispărea.
În Ungaria, realizarea unității sindicatelor veritabile, eradicarea atomizării exagerate pe ramuri industriale și asumarea demnă a politicii muncitorești autonome este cea mai înaltă speranță pentru întreaga societate, care su feră din cauza faptului că, din noua lume a exploatării și a neputinței umane, pare să fi dispărut chiar și aparența alternativei. (articol integral aici)
Alina Sandra Cucu scrie despre repolitizarea necesară a sindicatelor. Şi reaminteşte cît de importantă a fost manifestaţia de la Mioveni batjocorită de media tocmai pentru că în sfîrşit am avut un mesaj politic extrem de important transmis coerent de un grup important de angajaţi:
În ianuarie 2011, 10 000 de angajaţi ai uzinelor “Dacia” de la Mioveni au ieşit în stradă pentru a demonstra împotriva politicii sociale a Guvernului României, în primul rând împotriva noului Cod al Muncii, pe atunci în discuţie. Deşi evenimentele s-au bucurat de o raportare destul de amplă în presă la momentul respectiv, semnificaţia profundă a acţiunii de protest a rămas suspendată undeva, între comentarii facile pe bloguri, dezbateri televizate despre adoptarea noului Cod şi încercări sterile de a determina Guvernul să renunţe la modificările legale propuse printr-o presiune populară quasi-inexistentă. Câteva dimensiuni fundamentale ale actului de protest au rămas, astfel, în afara analizei. În primul rând, protestul nu a fost centrat deloc pe problema veniturilor angajaţilor. Nimeni nu s-a târguit pentru creşteri salariale, nimeni nu a întins mâna pentru a primi ceva şi, în consecinţă, acţiunea nu a putut fi catalogată cu obişnuitele etichete pe care dreapta le pune veşnic “pomanagiilor” români. În al doilea rând, tocmai datorită lipsei cererilor financiare concrete, ieşirea muncitorilor de la Mioveni în stradă a ridicat o problemă surprinzătoare de legitimitate a protestului, dată fiind relativa securitate financiară şi a locului de muncă a angajaţilor uzinelor “Dacia”. Împotrivirea acestor muncitori la o lege care transformă salariaţii din România în sclavi şi care blochează exact dialogul social pe care ar trebui să îl protejeze s-a dovedit a fi dincolo de inteligibil pentru cei mai mulţi datorită unui handicap major al imaginarului nostru social: imposibilitatea de a vedea şi de a gândi o structură de coerenţă a intereselor şi a revendicărilor majorităţii angajaţilor care merge dincolo de aici şi acum şi care poate fi legată sistematic de relaţiile de putere manifestate în sfera producţiei şi a pieţei. Un protest care nu e îndreptat înspre o cerere concretă, imediată şi directă devine automat un protest nelegitim, cu necesitate orchestrat politic. (articol integral aici)
Victoria Stoiciu aduce în discuţie poate cea mai delicată problemă a sindicalismului contemporan. Diferenţele dintre muncitorul privilegiat, organizat, cu drepturi diverse şi o nouă clasă de lucrători complet nereprezentaţi, din ce în ce mai răspîndită, muncitorii la domiciliu, sezonierii etc.
Nu e nici o exagerare, deci, să afirm că în România sindicatele sunt organizaţii ale unei aristocraţii a muncii, ale privilegiaţilor – nu neapărat în sensul de milionari sau copii de bani gata, deşi faptul că 8,3% dintre din cei aparţinând clasei superioare sunt membri activi de sindicat, fata de 5% în Suedia ne dă de gândit. Sunt totuşi privilegiaţi pentru că au un loc de muncă legal, sunt angajaţi cu contracte de muncă stabile, în întreprinderi mari unde beneficiază de regulă de contracte de muncă colective. Sindicatele îi exclud însă din componenţa lor pe defavorizaţii societăţii, pe muncitorii din economia informală, pe cei cu contracte de muncă precare, etc. În Europa, se fac eforturi pentru a depăşi acest handicap structural prin deschiderea sindicatelor către muncitorii informali, muncitorii la domiciliu[3], etc. Pradă propriilor obsesii anti-sociale, Guvernul nostru însă nu ţine cont de tendinţele europene şi ne întoarce prin Legea Dialogului Social la o definiţie a relaţiilor industriale şi a muncii de mijloc de secol XX.
În primul rând, e vorba de definiţia angajatului, care este conform legii dialogului social „persoana care este parte la un contract individual de muncă sau la relaţiile de muncă, care prestează muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator privat şi se bucură de drepturile statuate de lege, ca şi de prevederile contractelor sau contractelor colective în vigoare”. Or, în contextul transformărilor ce au loc pe piaţa muncii ca urmare a globalizării, a inovaţiilor tehnologice, o asemenea definiţie este cel puţin anacronică şi va face tot mai dificilă depistarea unor relaţii de muncă într-o multitudine de situaţii. Pe bună dreptate, biroul OIM atrage atenţia într-un recent raport că “o definiţie atât de restrânsă nu va putea cuprinde diversitatea modelelor de organizare a muncii în curs de apariţie prin care se produc bunuri şi servicii în România”[4]. (articol integral aici)
Şi o notă personală: lucrez de zece ani într-o branşă deloc sindicalizată. Există tentative pe care nu le recunosc însă ca eficiente. Discuţia sindicalizării jurnalismului este însă mai importantă ca oricînd, ca singură formă posibilă de rezistenţă. Am pierdut din diverse motive (amestecarea patronatului cu angajatul în cluburi “deontologice” etc) un tren important: cel al exploziei de la mijlocul anilor 2000. Acum, argumentul forte al prăbuşirii economice a amorţit complet totul.
A doua notă: m-am săturat de glumele pe seama Deveselu. Am reţinut un singur lucru deloc funny. Că toţi fac băşcălie despre cum aşteaptă ţăranii pomană de la americani. Însă, în majoritatea intervenţiilor sătenii exprimă speranţele lor în felul următor: poate o să avem ceva de lucru, poate vor avea tinerii slujbe. Una e cerşetoria. Alta e dorinţa de loc de muncă. Pervertirea vocii “de jos” a ajuns la cote incredibile.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente