Evocând zorii României moderne, marele Ion Ghica povesteşte cum, de prin anii ’30 ai veacului nouăsprezece, aprige discuţii politice se purtau prin saloanele caselor boiereşti. Tinerimea, adăpată la isvorul luminelor franţuzeşti, visa cu voce tare la un stat românesc neatârnat, în timp ce boierii cei bătrâni îşi clătinau bărbile cu skepsis. Ţara, spuneau ei, e slabă şi neîntemeiată, locuitorii, ticăloşiţi, boierimea, vicleană. Nu avem mijloacele neatârnării, mai bine lăsăm trebile, ca şi pân-acum, sub oblăduirea padişahului.
Subdezvoltare durabilă
După mai mult de 150 de ani, totul confirmă că „plus ça change, plus c’est la même chose“. Statul născut din visul paşoptist a ajuns ca o vită nebună şi muribundă, sprijinindu-se pe picioarele scheletice ale unei economii neproductive şi vlăguite, cu sângele infectat de corupţie, cu burta enormă plină de viermii bugetari, ai clientelei politice şi contractelor devalizante, cu creierul găurit de o elită impostoare, hrăpăreaţă şi autoreferenţială.
Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii, bălăceala în imediatul unor soluţii improvizate, moravurile proaste – de la lipsa de igienă la cea de cuviinţă, educaţia deficitară – de la cea generală la cea profesională, contrastul şocant între opulenţa individuală şi mizeria publică, toate arată o înrădăcinare în lumea a treia, a subdezvoltării autoreproduse.
Explicaţia acestei stări nu trebuie căutată neapărat în arhetipul „luptei dintre bine şi rău“, acolo unde o clică malefică şi predatoare suge sângele unui popor blând, harnic şi răbdător. În realitate, poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, bună parte a împilaţilor de azi nevisând alta decât a se putea căţăra acolo, de unde îi pot spolia pe cei rămaşi jos.
Subdezvoltarea se naşte mai curând pe fondul repertoriului de comportamente cu care majoritatea populaţiei ştie să răspundă provocărilor vieţii, dominat de viziunea unei lumi incontrolabile şi imprevizibile, de lipsa de răspundere, de improvizaţie, ostentaţie, plasarea pe axa dominaţie – supunere, rezolvarea problemelor prin conflict, şi nu în ultimul rând, munca proastă şi fără rânduială. Atunci când este statistic majoritar şi stilistic preponderent, adică atunci când românii sunt lăsaţi ei între ei, acest repertoriu comportamental rudimentar şi contraproductiv generează şi reproduce sărăcie şi înapoiere în circuit perpetuu.
Când însă aceiaşi compatrioţi se paraşutează în alte culturi, majoritatea reuşeşte să compenseze handicapurile originare prin trudă şi renunţări, o bună parte ajungând chiar să se integreze competitiv în societatea gazdă, semn că atunci când i se impun reguli bune, românul le poate face faţă.
Amestecul străin
De altfel, cam aceasta a fost şi soluţia atunci când, în puseuri istorice, s-a încercat modernizarea societăţii româneşti: importul de reguli străine. Se observă cum în istoria noastră recentă, orice modernizare s-a putut realiza doar prin impunerea unor principii şi structuri străine, fie că că a fost vorba de Regulamentul Organic, de crearea francmasonică a Principatelor Unite, de construcţia statală şi instituţională din timpul domniei lui Carol I-ul, sau chiar de „modernizarea prin distrugere“ impusă de sovietici după 1945.
La fel ca în urmă cu 150 de ani, când urmările războiului Crimeei au oferit provinciilor române o şansă unică de propulsare în istorie şi intrare în civilizaţie, şi acum, urmările disoluţiei sovietice şi ale războiului iugoslav ne-au oferit ocazia istorică a revenirii într-o civilizaţie pe care se părea că am părăsit-o fără speranţă, chiar înainte de a fi apucat s-o integrăm. În ultimii şapte ani, nefăcând ceva care s-o îndreptăţească la aceasta şi din raţiuni ce o depăşesc, România a fost totuşi preluată în NATO şi EU, alăturându-se celor mai dezvoltate ţări ale lumii, cu care cultural şi civilizaţional are însă prea puţin de-a face.
Este nu doar o şansă pe cât de nemeritată, pe atât de formidabilă, dar şi un moment istoric de răscruce, în care se alege între drumul către civilizaţia de tip occidental şi rămânerea în stepa subdezvoltării răsăritene. De altfel frământările politice acerbe din ultimele două decenii pot fi interpretate şi ca simptom al încleştării pe sol românesc a două culturi: coliba şi canalizarea.
Şocul cultural creat de preluarea în Uniunea Europeană rămâne atât de mare, încât, pe fondul indiferenţei şi lipsei de înţelegere a poporului, majoritatea puternicilor autohtoni priveşte către regulile europene cu oroarea şi ura gândacilor pentru DDT, iar sentimentul românesc al Europei încă se mişcă între speranţa tocită a cerşetorului, supuşenia unsuroasă a slugii ciocoieşti şi viclenia obraznică a hoţului neprins.
În condiţiile lipsei de compatibilitate cu cultura şi valorilor Uniunii Europene, ce speranţe există că vom putea totuşi părăsi izba cu iz de mujici şi oligarhi în care orbecăim de azi pe mâine, în aşteptare de împrumuturi şi pachete cu ajutoare ?
O palidă nădejde suplimentară oferă tocmai criză financiară mondială, care creează şansa unor clarificări, redirecţionări şi redemaraje în arhitectura sistemului financiar internaţional, deja schiţate în plan european. Pentru România, trăitoare pe veresie şi peste posibilităţi, instaurarea unor sisteme de control european al cheltuielilor naţionale ar fi o binecuvântare. Astfel tutelat, statul român ar sfârşi poate prin însuşirea unor bune practici administrative şi bugetare, care s-ar răsfrânge eventual şi asupra administrării bugetelor locale.
Afacerile interne
Desigur, rezistenţele faţă de raţionalizarea cheltuielilor publice sunt uriaşe, iar Fondul Monetar Internaţional, care direcţionează guvernarea impunând impopulare măsuri de austeritate, modificări structurale şi legislative, stârneşte ura conducătorilor şi conduşilor deopotrivă. Motivele sunt diferite: în timp ce populaţia de bază este sugrumată de micşorări de venituri pe fond de inflaţie, clicile transpartinice sunt cuprinse de furie şi oroare doar la auzul unor expresii ca “atribuire transparentă a contractelor”, “desecretizarea clauzelor contractuale”, “standarde de cost”, ce exprimă măsuri apte să gripeze mecanismul infracţional prin care s-au constituit şi menţinut toate marile averi.
Dincolo de lezarea intereselor predatoare ale kleptocraţiei locale, împotrivirea la presiunea instituţională şi politic-administrativă a Uniunii Europene şi Fondului Monetar Internaţional mai are însă şi alte explicaţii, de natură culturală şi ideologică.
În ultimii ani a ajuns la maturitate şi în posturi cheie ultima generaţie de securişti şi activişti UTC/PCR, formată în anii ’80, ai fazei de acută isterie naţional-comunistă: aceşti oameni, prin natura “profesiei”, dresaţi în ură şi suspiciune faţă de străinătate, formaţi pe deasupra şi într-o epocă a delirului autohtonist-patriotic, se văd acum în situaţia de a asimila şi gestiona europenitatea şi atlantismul. Doar foarte puţini reuşesc să se reconstruiască în acest sens, cei mai mulţi nefăcând decât să mimeze, stângaci şi penibil, virtuţile unei civilizaţii cu care n-au nimic de a face, oricât s-ar strădui să acopere cu sclipiciul fals şi ridicol al stagiilor, burselor şi diplomelor occidentale, trecute patetic în CV-uri, jegul gros şi fondator al şcolii de securitate şi academiei de partid.
Din perspectiva patriotismului naţional-comunist, elitele reşapate nu sunt însă nici singure, nici izolate. În spatele lor stă acea populaţie care a crescut scandând versuri despre Conducător prin şcoli şi grădiniţe sau s-a format în vibranta lirică a barzilor cu iubire de ţară şi partid, admirând alaiurile în care Burebista îi răcnea versuri de recunoştinţă lui Ceauşescu.
Masele largi muncitoare care în ianuarie 1990 scandau “noi muncim, nu gândim” şi “nu ne vindem ţara”, sunt tot acolo, fără să fi învăţat ceva, doar mai uzate de mega-tunurile şi ţepele primite la foc automat şi mai dezamăgite de kapitalismul românesc, dar la fel de vigilente, când e vorba la o adică să apere avuţia întregului popor.
Probabil cel mai relevant exemplu al sindromului caprei râioase cu coada pe sus îl reprezintă modul de raportare la firmele de stat: în bună tradiţie naţional-comunistă, gândirea şi practica multor decidenţi şi “experţi” autohtoni găseşte şi acum că expresia economică a independenţei şi suveranităţii naţionale rezidă în numărul şi patrimoniul firmelor de stat.
Deşi este bine-cunoscut că marile firme de stat sunt exsanguinate până la ultimul strop, înghiţind sume uriaşe din banii publici în folosul prădătorilor români, care-şi ascund miliardele prin conturi străine, “patrioţii” consideră că marile firme de stat trebuiesc totuşi menţinute. Pentru “patrioţi” prea puţin contează că acestea aduc imense pagube publice, în timp ce capitalul privat aduce importante venituri bugetare, face investiţii şi creează locuri de muncă: păguboase cum or fi, firmele de stat încă reprezintă pentru ei avuţia poporului, sursă de legitimă mândrie şi … veşnică sărăcie.
Lipsa de încredere şi suspiciunea faţă de străinătate, oricum cultivate obsesiv sub naţional-comunism şi deja prezente în conştiinţa colectivă sub forma unui complex de iubire-ură, şi-au găsit noi surse în ultimele două decenii.
Deschisă brusc unei pieţe globalizate dominată de crâncenă concurenţă, România a devenit terenul de vânătoare al unui capital internaţional supus doar legii maximizării profitului. În condiţiile în care singurele structuri autohtone intacte erau cele securistice, eficiente la terorizat populaţia civilă, dar total inapte de cea mai măruntă analiză şi acţiune de salvgardare a intereselor naţionale şi preocupate exclusiv de acapararea statului şi resurselor, desigur că economia românească a sucombat tratamentului dur al pieţelor internaţionale, care pot adopta şi stiluri cu parfum neo-colonial, atunci când găsesc terenul economic şi politic favorabil. Or, România condusă de structurile securiste, care au instaurat jaful public şi corupţia, a fost un ideal câmp de acţiune pentru capitaluri de cele mai diverse anverguri, onorabilităţi şi fiabilităţi. Iar atunci când regimul Iliescu, trebuind să renunţe la dependenţa explicită de spaţiul sovieto-rus, n-a ştiut şi n-a vrut altceva decât să se abandoneze unui kapitalism sălbatic, capitalul internaţional a ştiut şi el să se folosească de acest mediu, deşi nu-l agreează la el acasă.
În faţa situaţiei în care atât predatorii autohtoni cât şi capitalul străin nu ofereau alternative la îndatorarea populaţiei, pe fondul distrugerii tradiţiei capitaliste autohtone, al ignoranţei şi izolării culturale, nu a fost posibilă apariţia unei gândiri mature şi articulate despre intrarea României în circuitul pieţelor internaţionale, opinia publică fiind acaparată ori de maimuţărirea unui turbo-capitalism învăţat pe dinafară pe la burse şi specializări, ori de răbufniri ignare, prosteşti şi resentimentare faţă de capitalism în general şi de cel străin în special.
Din nefericire mai este nevoie de mult timp, probabil chiar de o nouă generaţie, pentru a crea o replică competentă, echilibrată şi pertinentă la situaţia complexă a României într-o economie globalizată.
Uniunea Europeană
Dincolo de reminiscenţele naţional-comuniste şi de resentimentele legate de o rea aşezare în economia globalizată, rămâne şansa istorică a unei modernizări prin influenţa şi presiunea Uniunii Europene. O astfel de presiune continuă nu poate să nu modifice în timp apucăturile de spoliere a banilor publici, de proastă administrare, de nepăsare publică şi imoralitate privată.
Învaţămintele crizei vor determina Uniunea Europeană să urmărească mai atent treburile interne ale statelor membre, pentru a evita derapaje şi decalaje de tipul celor care au dus la prăbuşirea bonităţii unor economii europene. Pentru ţările din spaţiul Euro sunt preconizate măsuri de control mai strâns a disciplinei bugetare, prevăzute cu sancţiuni. La fel, crearea unui organism european de supraveghere şi sancţionare a corupţiei la nivel naţional va întări Europa, economic, dar mai ales politic. În general, orice formă de supraveghere, control şi sancţiune eficientă venită dinspre Europa este benefică pentru România, care are imperioasă nevoie de o tutelă civilizatorie.
În condiţiile scurgerii dramatice de capital uman românesc, una din puţinele speranţe de civilizare ce ne mai rămâne este amestecul Europei în treburile noastre interne. Să dăm ţării cât mai multă Europă !
Ar trebui poate reamintit că în afara terorii în masă, unul din pilonii sovietizării a fost instituţia „consilierilor sovietici“: timp de mai bine de zece ani, în spatele fiecărui decident român de rang înalt şi mediu s-a aflat câte un consilier sovietic, abilitat cu decizia finală şi veghind la instaurarea practică a spiritului sovietic în toate instituţiile statului şi ungherele societăţii româneşti. Cine poate crede că re-civilizarea României se poate face mai uşor decât s-a făcut sovietizarea?
Dacă un Protektorat în sens instituţional, cu consilieri britanici, nemţi şi scandinavi în spatele fiecărui Vanghelie, Videanu, Piedone sau Pinalti este din nefericire irealizabil, o integrare europeană adâncită, cu reguli europene, controale şi sancţiuni, este posibilă. În acest sens, condiţionarea admiterii în spaţiul Schengen de existenţa unor supraveghetori francezi, britanici sau germani la frontierele româneşti, aceste porturi libere ale corupţiei instituţionalizate, este o măsură binevenită.
Este simptomatic cât de inexistentă este tematica Uniunii Europene în toate partidele politice româneşti. Lipsa totală de preocupare pentru UE a clasei politice nu măsoară doar imensa distanţă culturală şi de civilizaţie care ne desparte de Occident, ci şi lipsa voinţei de a participa sau măcar de a ne apropia de acest proiect. În afara reacţiei de a-i fenta şi a le lua banii, după sfântul principiu balcanic „zi ca el şi fă ca tine“, nu există nici o dorinţă de apropiere sau măcar de înţelegere a europenilor, dacă exceptăm desigur ocazionalele izbucniri de ţâfnă şi parapon patriotic, atunci când dispreţul acelora iese prea tare la suprafaţă.
Când reflectăm la ceea ce am dori să fie o politică de modernizare, dimensiunea europeană, angajată pe linia unei construcţii instituţionale europene şi a unei integrări cât mai profunde în UE, ar trebui să constituie una din liniile cardinale ale politicii româneşti.
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente