Redau în continuare SCRISOAREA OANEI PELLEA CĂTRE GUVERNANŢI:
“Acest text dezbate problema crimei asupra cailor din pădurea Letea.
Vă rog să nu replicaţi că există alte probleme mai importante în ţară.
Toate problemele sunt importante!
Dar azi vă vorbesc despre CRIMA DE LA LETEA!
Ce text echilibrat, lipsit de patetism şi de impact trebuie conceput pentru a stopa o crimă? Ce fel de text trebuie compus ca să poată provoca o stopare a unei atrocităţi? Poate un mesaj, un text , o rugă, un urlet să oprească cruzimea absurdă, oarbă , scârboasă? De trei zile zeci de mii de oameni scriu pe toate forurile posibile, la toate ziarele, televiziunile etc. cerând stoparea măcelului de la Letea în care zeci de cai sunt masacraţi. Şi NIMIC! Mă adresez clasei politice din România… căci totul, din păcate, se rezolvă mai întâi de toate politic… Ce aţi întreprins, domnilor în legătură cu această problemă?… Nu mă interesează explicaţii… Nimic nu poate argumenta crima. Cine conduce această ţară? Cine e factor de decizie? Vreau să ştiu. Spuneţi-mi cine o conduce? Eu nu mai ştiu. Vreau să le spun conducătorilor acestei ţări, oamenilor politici, factorilor de minimă decizie: aţi decăzut din starea de OM. Este sub demnitatea dumneavoastră să vă sesizaţi când e vorba despre măcel asupra câinilor sau cailor?… Dar oare e sub demnitatea dumneavoastră să vă sesizaţi când zeci de mii de cetăţeni ai acestei ţări sunt agresaţi, violentaţi, jigniţi, dezamăgiţi, indignaţi, nemultumiţi de nepăsarea dumneavoastră? Cred că sunteţi Obligaţi să reacţionaţi!
Vin alegerile. Dacă nu iubiţi şi nu respectaţi Viul… de ce nu reactionaţi barem din cinism? Nu vrea nimeni să-mi câştige votul? Dacă nu puteţi gândi frumos, gândiţi urât – dar gândiţi!
M-am săturat ca ţara mea să fie considerată criminală, hoaţă, barbară, înapoiată, pentru că dumneavoastră nu sunteţi capabili de a o sluji.
M-am săturat să mă simt mânjită de sânge nevinovat din cauza nepăsarii şi automat complicităţii dumneavoastră la crime!
Iubesc România până la durere dar urăsc pe oricine ucide sau e părtaş la crimă.
Mesajul e patetic? Nu. E tragic. Pentru că situaţia cailor de la Letea e tragică! Nu spuneţi că nu există soluţii de rezolvare a situaţiei! Întotdeauna există o soluţie dacă există voinţă de a rezolva problema!
Cereţi oprirea masacrului de la Letea, domnilor şi doamnelor din clasa politică a României! Aştept fapte, nu vorbe. Vă cer acest lucru în calitate de cetăţean al ţării mele.
Oana Pellea”
Foto: Marin Raica, Jurnalul Naţional
De când am aflat despre atrocitatea de la Letea, pur şi simplu m-am blocat. Nu am putut să scriu. Ar fi trebuit să scriu un strigăt şi dacă scrisul nu poate aşa ceva, la ce bun – se întreba tot Oana Pellea în Jurnalul ei.
În scrisoarea redată mai sus, Oana a reuşit să facă literele să se revolte în cuvinte. Să devină fiinţe şi să pornească la luptă. Pentru viaţă. Pentru sănătate mentală. Pentru inimă şi minte. Pentru fiinţa naţională, pur şi simplu, care a devenit – o spun cu spaimă – tot mai mult o noţiune abstractă şi legată strict de trecut. Fără proiecţie în viitor.
Ceea ce m-a blocat – de fapt, m-a împietrit de spaimă – a fost constatarea sinistră că nu doar guvernanţii, ci şi o parte din ceea ce teoretic se numeşte poporul român a devenit o populaţie de mutanţi. Şi nu doar că îmi este groaznic de ruşine faţă de oamenii din lumea civilizată care protestează la adresa a ceea ce numesc “Romania, land of death” – şi atunci se refereau doar la căţei, nu se auzise încă de crima care se premedita la Letea contra căluţilor.
În primul rând îmi e ruşine şi groază de halul în care a decăzut poporul din care fac parte. Halul în care se batjocoreşte ţara mea – subscriu la ceea ce zice Oana – “o iubesc până la durere”. Şi mă doare îngrozitor să constat că e posibil ca în România să se petreacă asemenea tentativă de masacru – şi câte s-or mai fi petrecut, şi câte s-or mai petrece, fără să ştim?! Dacă n-ar fi – nu-i aşa? – presa nealiniată, mai nimic nu s-ar afla şi crima, o crimă generalizată, s-ar petrece în voie.
Cum se poate asta?! Capacitatea mea de a concepe că e posibil aşa ceva se blochează. Ce fel de specie sunt acei abrutizaţi care, pentru sume care le-ar ajunge pentru cel mult două-trei săptămâni de băutură, maltratează cu sadism făpturile frumoase şi nobile (pe care Swift le considera superioare speciei umane şi dacă ar fi putut concepe peste veacuri atrocitatea de la noi probabil că s-ar fi refugiat în propria-i lume auctorială)?
Ce fel de oameni sunt cei care vând la abatoare – sub pretextul bolii – cai sălbatici capturaţi în scopuri comerciale? Ultimii cai sălbatici din Europa, care sunt parte a patrimoniului naţional! Cu ce drept cineva îşi poate însuşi un cal sălbatic, ca să-l maltrateze şi să-l comercializeze în modul cel mai josnic? Nu le-au ajuns caii domestici, exploataţi, bătuţi şi abandonaţi, când n-au mai putut să muncească pentru brute. Acum vor să-i distrugă şi pe cei sălbatici, care puteau fi un brand al ţării – dar sinistra de la dezvoltarea curismului în România nu înţelege din vieţuitoare decât ceva care să bage în ea.
Îmbuibaţi fără pic de sensibilitate sunt guvernanţii. Abrutizaţi au ajuns cel puţin o parte din cei guvernaţi după chipul şi asemănarea lor. Iar noi ce facem? De ce nu ne adunăm, umăr lângă umăr cu Oana Pellea – una din cele mai ardente conştiinţe naţionale ale României din toate timpurile – ca să înlăturăm impostura criminală de la guvernare? Şi să începem procesul de vindecare a ţării. Pentru că de asta are nevoie cel mai mult România la ora actuală: de vindecare. De ştergerea şi îngrijirea rănilor. De consolare. Apoi, de mobilizare. Pentru regăsirea propriei demnităţi, de ţară frumoasă. Care merită totul. Mai puţin pe guvernanţii actuali şi pe abrutizaţii care ucid viul vieţii.
Ceea ce am văzut – de fapt, n-am vrut şi n-am putut să văd – la Letea şi pe traseul de pe care căluţii au fost recuperaţi de Poliţia Abunalelor împreună cu membri ai Asociaţiei “Vier pfoten” – mi-a evocat campania din zorii comunismului de extreminare a cailor. Am scris, prin 1990, în “România liberă”, un articol intitulat “Căluţul ucis”. Era vorba de un ponei condamnat la muncă silnică, alături de deţinuţii din Dobrogea, de la Canal, mai precis, în iadul de la Midia. Era mila deţinuţilor politici. Gardienii îl legaseră în jurul unui ţăruş şi el trebuia să se rotească la nesfârşit. S-a rotit până n-a mai putut. Atunci, autorităţile comuniste au decis să-l taie şi să-l dea de mâncare deţinuţilor subnutriţi. Absolut nici unul n-a mâncat. Hrana lor au fost lacrimile amare. Supravieţuitorii care mi-au povestit plângeau încă. După 40 de ani.
Foto: Gândul
Iar azi, o mutantă – exemplar în carne şi oase al “omului nou” pregătit de comunism -, directoare a Direcţiei Sanitare Veterinare Tulcea, Marinela Tertiş (foto2) declară pentru Gândul: “Calul e un animal de măcelărie“.
Toate lepădăturile şi toţi smintiţii au ajuns să guverneze în ţara noastră distrusă. Dacă nu dăm jos criminalii, în scurt timp nici nu vom mai avea (nimic viu în) ţară.
sursa: Roxania
Radu Zlati 
Comentarii recente