C. Rogozanu: Să mai punem o dată întrebarea: “E mai bun fascismul de calitate, rafinat si elegant?”

G. M. Tamás vine în  România. Va ţine două conferinţe. Una dedicată unui text memorabil adresat intelectualilor români (şi rămas din păcate fără nici un efect asupra destinatarilor). Şi cealaltă, vineri, 27 mai, ora 10.00, la SNSPA, Strada Povernei nr.12, conferinţă organizată de Criticatac (mai multe detalii despre cele două evenimente aici)

O să reproduc aici cîteva fragmente din Scrisoare către prietenii mei români, un text memorabil prin subtilitate, simplitate şi autoritate (Tamás ştie ce înseamnă lupta cu regimul şi pe meleagurile noastre, şi în Ungaria). Atenţionările făcute de gînditorul maghiar acum 10 ani nu au avut vreun efect asupra intelectualilor români. Textul era în fond un îndemn la trezirea, la ieşirea din elitisme păguboase, la găsirea adevăratelor teme incomode care le-ar putea aduce din nou autoritatea şi respectul dorit. Este cu atît mai important să rediscutăm această scrisoare cu cît, Tamás anticipa acolo greşeli pe care elitele româneşti aveau să le comită cu vîrf şi îndesat.

Mai întîi, avem de-a face cu un îndemn la acurateţe istorică, la cartografierea corectă a fenomenelor culturale, la puterea discursului extremist de dreapta şi pe vremea lui Ceauşescu, de exemplu:

Nu trebuie uitat faptul că, de la începutul anilor 1970, în România condusă de Ceaușescu a fost interzis, de fapt, marxismul. Când Ceaușescu a întors vizibil spatele Uniunii Sovietice, el a pactizat cu intelectualitatea de dreapta, evident, sub semnul unui naționalism vehement. Organul de presă oficial editat pentru emigrația română era redactat de fascistul Nichifor Crainic, iar principalul agent din Occident al lui Ceaușescu era Iosif Constantin Drăgan, de la Garda de Fier de odinioară. Pe vremea respectivă, revista cea mai prestigioasă cu orientare de dreapta din Europa era România literară condusă de Nicolae Breban; iar revistele redactate de Adrian Păunescu (care în prezent este senator al PDSR-ului și star de televiziune), precum și de Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, consemnau orientarea din perioada respectivă în cel mai dur limbaj al urii turbate față de maghiari, un limbaj antisemit și naționalisto-comunist.

Dragi prieteni, nu trebuie uitat nici faptul că în vremea respectivă simbolurile regimului Ceaușescu nu erau steaua roșie, secera și ciocanul, ci Coloana infinită a lui Brâncuși, ale cărei motive erau reproduse ad nauseam peste tot. Ideologia oficială nu era marxism-leninismul, ci teoria continuității daco-romane și “protocronismul romanesc” (conform căruia românii au fost cei care au descoperit și au inventat totul înaintea tuturor). Marin Preda, un comunist cu state vechi, l-a reabilitat pe mareșalul Antonescu, iar conform istoriei oficiale a filozofiei, Universitatea “Bolyai” din Cluj era prima vinovată pentru stalinism.

(…)

3. Regimul Ceaușescu a cooptat în mod selectiv “metafizica” hipernaționalisto-etnicistă din perioada interbelică (este vorba în primul rând de operele lui Rădulescu-Motru, Blaga și Noica), tinerii intelectuali percepând acest lucru drept o eliberare; ei n-au observat sau n-au vrut să observe manipularea. Tinerii intelectuali mergeau în pelerinaj și îngenuncheau în fața marilor lideri spirituali ai extremei drepte din perioada interbelică, cei doi mari guru fiind Constantin Noica și părintele Stăniloaie (pe acesta, o personalitate ridicată la rang de cult prin anii ’60, l-am cunoscut și eu prin intermediul criticului muzical George Bălan). “Revolta” tinerilor intelectuali a corespuns în totalitate intențiilor politicii culturale promovate de Ceaușescu; printre protagoniștii gânditorilor și scriitorilor români din generația mea nu era nici unul care să nu fi fost adept al Gărzii de Fier. “Noua stângă” care reprezenta opoziția budapestană în anii ’60-’70 ar fi fost complet neînțeleasa în România. Îmi amintesc cât de tare puteau sa deteste colegii mei din București mișcările care avuseseră loc, în 1968, la Paris; iar la Cluj, intelectualii maghiari ardeleni făceau galerie trupelor lui Brejnev și Kadar care invadaseră Cehoslovacia, pentru că sperau revizuirea Trianonului. Eu am simpatizat în egală măsură atât cu primăvara pariziană, cât și cu cea pragheză; eram cam solitar printre voi, dragi prieteni – iar cel mai grețos a fost momentul în care presa ceaușistă i-a luat apărarea lui Dubcek… Omul nu voia sa fie de acord în nici un caz cu Ceaușescu. Era odios că putea sa aibă dreptate față de oricine.

(…)

Voi afirmați că Vadim Tudor, “acest animal”, este un grobian. E mai bun fascismul de calitate, rafinat si elegant?

Revoluţia din 1989 este după Tamás o cauză pierdută pentru intelectualii români. Au fost primii care s-o demitizeze pierzînd astfel una dintre “naraţiunile fondatoare” ale României postcomuniste:

Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (intr-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. În 1789, nici la Paris n-a fost altfel, la Bastille abia dacă au fost găsiți câțiva deținuți, dar cu toate acestea, instinctul politico-istoric al poporului francez nu permite să fie șterpelită quatorze juillet. Noi, maghiarii, nu știm nici până-n ziua de azi cine a tras în octombrie 1956 în mulțimea adunată în Piața Kossuth, dar să încerce numai să pună cineva la îndoială existența glorioasei noastre revoluții din 1956! Anularea mitului democratic românesc a anticipat anularea realității democratice românești. La posturile de televiziune din lumea întreagă au apărut revoluționari români care și-au negat propriile lor acte de eroism. Este fără egal și incredibil – dar consensul contrarevoluționar atât de puternic a fost (și a rămas). Revoluționarilor le-a fost atât de silă de propria lor revoluție și de libertatea propriului lor neam, încât au fost dispuși să renunțe – o singură dată! – până la infatuarea națională. Autonegarea românească a făcut școală: azi am citit ce scrie unul dintre cei mai deștepți scriitori maghiari despre “distracția gălăgioasa numită schimbare de regim”. Evident, și el este un democrat. Comuniștii bineînțeles că au știut că s-a întâmplat ceva – din cauza asta au vrut să-și însușească situația. Ici și colo și-au însușit-o, dar cu toate acestea n-a rezistat vechiul lor regim, au fost nevoiți să se schimbe ei.

Balcanii versus K.U.K. Sau despre dispreţul bazat pe banii din buzunar în zona central europeană:

Maghiarii, cehii și slovenii disprețuiesc Balcanul pentru că au ceva mai mulți bani în buzunare. Această atitudine îmi provoacă silă. Pentru publicistica maghiară, “Bizanțul” este sinonim cu o atitudine cezaro-papistă, care promovează cultul împăratului, o atitudine slugarnică, retrogradă, umilă și neghioabă, de parcă popoarele ortodoxe n-ar fi câștigat în secolul XX mai multe revoluții decât oricine altcineva (în Europa Centrala și de Est, în privința eroismului și al curajului, nimic nu se poate compara cu lupta partizanilor din Grecia și din Iugoslavia, cu revoluția din România); nemaivorbind de faptul că în Balcani, unde n-a existat o nobilime ereditară și unde în regiunea sudică au rămas nealterate mica proprietate și comunitatea rurală (zadruga), spiritul de ierarhie și de supușenie era mai puțin accentuat decât în țările k.u.k. (imperialo-regale). Știu că spiritul plebeo-ștrengăresco-haiducesc nu este spiritul democrației moderne, dar mai știu și faptul că nu are nici o legătură cu falsa legendă “bizantină”. Dușmanii ortodoxiei percep acest spirit drept haos, confuzie – tot ei fiind cei care îl și prezintă astfel -, cu toate că în el se regăsesc și posibilitățile revoltei și emancipării. La fel cum Răscoala țărănească din 1907 poate fi considerată drept revoluție democratică sau pogrom. Acest lucru depinde de ideologia cu care o veți anima voi, dragii mei prieteni romani.

GMT este gînditorul care a influenţat decisiv la noi grupuri underground ideologice, politice sau, să zicem aşa vag-general, intelectuale. Este printre puţinii care a produs problematici directe care priveau imediatul şi nu cultură de tip halucinogen. Vă recomand să-l prindeţi la una dintre conferinţe. E şi un vorbitor strălucit live, l-am văzut acum doi ani la Cluj, după o goană nebună cu maşina ca să ajung la timp, şi a meritat din plin experienţa.

sursa: VoxPublica