Regionalizarea a început să devină un subiect tot mai des invocat. După cum mi se pare mie însă, se vorbește despre el, dar puțini știu „cu ce se mănâncă”. Și nici n-am văzut poziții argumentate și solide. Într-un editorial publicat pe site-ul www.spunesitu.ro am ridicat căteva întrebări despre regionalizare.
Regionalizarea merită o dezbatere mai atentă și mai așezată. Din păcate, ca și în cazul altor mari teme ale ultimilor ani, riscul cel mai mare este ca ea să fie expediată rapid, în funcție de calculele vreunui actor politic. Ca să nu mai spunem de faptul că pentru public este destul de complicată și cu multe aspecte. Sigur, la prima vedere argumentul cel mai simplist și cel mai notoriu în același timp este cel al banilor. În sensul că structuri teritoriale mai largi decât județele ar fi mai eficiente și ar presupune mai puțină birocrație și mai puține cheltuieli publice de administrare. Am auzit de la Traian Băsescu această motivație, pe care a invocat-o și când ne-a băgat pe gât referendumul pentru Parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari.
Ei bine, măcar de data asta populismul și demagogia ar trebui lăsate de-o parte, iar regionalizarea n-ar trebui să devină un subiect de propagandă. Și mai ales clasa politică n-are voie să repete în cazul regionalizării pripeala cu care a adoptat votul uninominal, spre exemplu. De aici nevoia unei dezbateri lucide și raționale. Prin urmare, înainte de a trage o concluzie sau alta sunt câteva întrebări asupra cărora ar trebui să ne aplecăm și preocupări de care să ținem cont.
Prima se leagă de momentul și maniera în care se operează o eventuală reformă administrativă. O demarăm acum, în plină criză sau o pregătim cum se cuvine, în eventualitatea că există un acord politic asupra ei. O facem după ureche, cum s-au mai făcut și alte lucruri în țara românească sau temeinic, analizând modele europene și experiența statelor democratice. După mine, de două lucruri ar fi nevoie aici: de un cvasi-consens al actorilor politici și instituționali cu privire la moment și formă; și de o perioadă tranzitorie sau preparatorie, în etape care să demareze înainte de schimbarea propriu-zisă și să presupună gestionarea tuturor aspectelor tehnice, administrative, umane, normative. Adică să nu ne trezim că se schimbă peste noapte și că, gata, de mâine e altfel, așa cum s-a întâmplat de curând cu închiderea spitalelor.
A doua înterbare se referă la substratul introducerii regiunilor și la posibile motivații mai puțin vizibile. S-a speculat destul de mult cu privire la interesele UDMR legate de reorganizarea administrativă, privită de unii observatori ca un pas spre autonomie teritorială. Acum câțiva ani aș fi spus că o asemenea temere este nefondată și exagerată, că abordarea naționalistă trebuie depășită, de vreme ce până la urmă trăim într-o Europă a regiunilor și a unității în diversitate. Astăzi, în contextul politicii pan-maghiare a lui Viktor Orban, prietenul lui Băsescu, ale derapajelor guvernului de la Budapesta, dar și a slăbiciunii autorităților de la București, un pic de precauție nu strică. În plus, nu știu cât de departe este dispus să meargă UDMR pentru a face față concurenței pentru electoratul maghiar și câte concesii ar face puterea pentru a păstra sprijinul Uniunii. Sunt lucruri la care merită măcar să reflectăm.
În fine, a treia întrebare se referă la raportul dintre riscuri și beneficii. Sau mai bine zis cine ajunge să beneficieze de pe urma acestui proces și care ar putea fi implicațiile negative. Distribuția de resurse și autonomia decizională la nivel de județ, corectă pe fond și în spiritul principiului deciziei cât mai aproape de cetățean, a avut un efect politic major: „baronizarea” României. Iar introducerea votului direct pentru șefia Consiliului Județean a făcut ca președinții de CJ să dețină o forță financiară și politică uriașă. Inclusiv în cadrul partidelor s-a produs un fenomen de mutare a centrului de greutate dinspre centru spre teritoriu, mulți dintre aceștia jucând un rol major chiar în leadership-ul național. Riscul cel mai mare după introducerea regiunilor este ca în locul eficientizării administrative și a respectării unor valori europene să ne trezim că principala consecință este apariția unor „mega-baroni”, 8 sau 16 oameni care ar gestiona resurse enorme.
Sunt câteva puncte de la care poate începe dezbaterea.
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente