Controversele din ultimii ani legate de drepturile minorităţilor naţionale din România ar fi fost poate mai uşor rezolvate dacă politicienii ar fi ştiut că este încă în vigoare o lege în acest sens, emisă de Regele Mihai în 1945.
Se pare că actul normativ nu a fost niciodată abrogat. Totuşi, prin modificările ulterioare ale structurii guvernamentale capitolul de „dispoziţiuni finale şi tranzitorii” care trebuiau puse în aplicare de “Ministerul Naţionalităţilor Minoritare”, cum se numea în 1945, a fost anulat implicit. Existenţa acestei legi a fost semnalată recent de Adrian Năstase, liderul Departamentelor din PSD, fapt care i-a surprins pe reprezentanţii minorităţilor naţionale din Parlament.
„Trebuie să verificăm dacă într-adevăr legea stă în picioare, iar dacă este adevărat ce susţine domnul Năstase, trebuie s-o abrogăm pentru că ea a picat în desuetudine”, a declarat pentru REALITATEA.NET, deputatul Niculae Mircovici, membru al grupului minorităţilor.
Nimic despre autonomie
Proiectul ministrului naţionalităţilor minoritare, Gh. Vlădescu-Răcoasa, emis în timpul conducerii Regelui Mihai I, cuprinde dispoziţii privitoare la limba şi la utilizarea ei în administraţie şi justiţie, prevederi legate de învăţământ şi dispoziţii referioare la culte. Nici un cuvânt însă despre crearea unor stucturi paralele ale statului la nivel local.
Altminteri, făcând abstracţie de limbajul specific vremurilor, Legea nr 86 din 7 februarie 1945 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare, publicată în M.Of. nr 30 din 7 feb. 1945, este cât se poate de actuală şi în deplină armonie cu standardele Uniunii Europene în domeniu. Spre exemplu, articolul 5 din lege spune că: „Fiecare cetăţean român este singurul îndreptăţit a-şi stabili limba maternă sau naţionalitatea sa. Orice amestec din partea oricărei autorităţi în această privinţă este interzisă, organele oficiale fiind obligate a accepta indicaţia cetăţeanului respectiv” . De asemenea, potrivit articolului 7, cetăţenii români pot întrebuinţa în mod liber şi fără nici o restricţie orice limbă în „relaţiunile particulare, ca de pildă corespondenţa, convorbiri telefonice etc., în industrii şi comerţ, în materii de religie, presă, publicaţiuni de orice natură, sau în adunări publice”.
Şi următorul articol este relevant : „Tribunalele şi judecătoriile care au competenţă asupra unei circumscripţii judecătoreşti, în care, potrivit ultimului recensământ, cel puţin 30% din locuitori sunt de limba maternă comună a populaţiei respective, dar alta decât cea română, sunt obligate:
a) A accepta orice script prezentat de locuitorii circumscripţiilor respective care formează cota de 30%, în limba lor fără a se pretinde şi o traducere în limba Statului;
b) A se pronunţa asupra acestor scripte în aceeasşi limbă;
c) A asculta partea în limba sa maternă”.
În ceea ce priveşte învăţământul, dacă în proiectul de astăzi s-au agitat apele pentru predarea istoriei şi geografiei în limba maghiară, în legea de acum 66 de ani, art. 20 vorbeşte despre obligativitatea şcolilor de stat să examineze elevii la examene, inclusiv la bacalaureat în limba „în care li s-au predat materiile, în afară de cazul ca însuşi elevul doresşte să fie examinat în limba română”. În plus, legea dispune înfiinţarea în Universităţi a catedrelor cu limba de predare maghiară şi germană, după necesităţi, în funcţie de numărul studenţilor respectivi.
sursa: Realitatea
Radu Zlati 
Comentarii recente