… direct sau indirect, mai abrupt sau mai politicos, am fost dojenit pentru folosirea sintagmei « masturbare intelectuala » din titlul postarii precedente. Intr-o oarecare masura imi insusesc critica – exemplele ilustrative din respectivul text nu o indreptateau intru totul. Dupa cum am precizat din capul locului, era insa vorba despre un un prim episod, starnit – ca sa spun asa – de G. M. Tamas. Un pahar care se umple cu Vrabiescu si Petrovici si da pe de laturi cu Tamas. Cu scuzele de rigoare, Vrabiescu si Petrovici au fost mai degraba « victime colaterale ».
[Nota : Scuzele nu sunt pentru criticile aduse celor doi – chiar le-am recitit textele si am ramas in continuare ingrijorat, desi, e drept, mai putin decat in cazul Tamas – ci pentru statutul de « victima colaterala ». Imi imaginez ca si la stanga fiind, plasarea pe o pozitie secunda, fie ea pana si intr-o ierarhie a „victimelor”, ramane, usurel, jignitoare.]
Mai spuneam ca, in ultima vreme, unele dintre textele publicate pe CriticAtac, mai cu seama cele care trateaza problema sindicatelor si a proletariatului, pacatuiesc deopotriva impotriva duhului si a spiritului. Atat impotriva bunului simt cat si logicii. Nu poti ramane incremenit in vesnicele vaicareli despre lipsa de politizare eficienta a sindicatelor fara a jigni deopotriva inteligenta si bunul simt.
Bunul simt, pentru ca focalizandu-ti energiile pe miscarea sindicala reduci toata preaslavirea omului la – culmea ! – mult deplansa inregimentare (incolonare, cum ar spuneVasile Ernu) si alienare. (« Vreau sa fac parte dintr-un sindicat si nu pot ! Sunt disperat ! » Daca asta e o problema – si este – e una care tine de psihologie, nu de politica.) E de prost gust sa reduci omul la o singura dimensiune – oricare ar fi aceea (proletar, homosexual, femeie, alb, ungur, roman, fumator, ochelarist) – dupa cum e de prost gust sa incerci sa le anulezi pe toate cand, dupa cum constata Georg Simmel, bunaoara, identitatea omului e data tocmai de unicitatea combinatiilor diferitelor « apartenente ».
Un tamplar, sa spunem, din mult-prea-hulitul Ev Mediu era, intr-adevar, membru al breslei tamplarilor si se identifica, in buna masura, cu aceasta. Dar breasla era doar una dintre universitas la care participa si care il defineau in forum externum . Se crestea intr-o comunitate, solidaritatile se infiripau – atunci ca si acum – printr-un proces mult mai complex si mai delicat decat prin « fiat-ul » vreunui decret intelectual sau altminteri. Nici gratarele lui Vanghele/Petrovici, nici solidaritatea cu iz kantian a Ioanei Vrabiescu nu au trecut testul realitatii. (Ba mult clamata « fraternitate » a Revolutiei Franceze a avut, sa fim sinceri, un fel ciudat de manifestare, sub lama ghilotinei. A urmat solidaritatea proletara pe care am apucat s-o gustam.) Tamplarul nostru medieval ramanea in continuare unic in forum internum, atat in proprii sai ochi, cat si in cei ai altora si ai lui Dumnezeu. Nimeni nu-l putea « reprezenta » in forum internum. Nimeni nu putea vorbi, actiona sau judeca « in numele sau ». In numele sau de tamplar, da. In numele sau de membru al parohiei, da. Dar atat. Nu insa si in-numele-sau de om intreg.
Prin comparatie, ce este membrul de sindicat ? Proletar ! Nu meseria conteaza, nici omul ca om intreg, cu dialectica dintre unicitate si similitudine dintre cele doua fora (sunt deopotriva unic si aidoma, fiind cu totii creati dupa Chipul si Asemanarea), ci capacitatea sa de « proletar ». Nu faptul ca e, printre altele, un anume fel de meserias, ci faptul ca e … muncitor ca toti ceilalti. Tamplar, chirurg sau profesor de liceu, nu mai conteaza. Proletar. Vrei, nu vrei, asta ajunge sa te definesca fara rest.
Si cu asta ajungem la jignirea inteligentei. Termenul insusi de « proletar » imparte lumea intre « muncitori »/exploatati si « ne-muncitori »/exploatatorii. Aici, marturisesc spasit, nu mai inteleg mare lucru si toate cartile citite nu ma ajuta catusi de putin. Aici intram, imi pare, in zona masturbarii intelectuale, pentru ca incepem sa frecam idei care nu mai au de-a face cu realitatea. Intelectualul e, din cate inteleg, un proletar al mintii, dar managerul, patronul, etc. nu se « califica » ? Sau patronul care munceste se califica, dar muncitorul care trage mata de coada, nu ? Este somerul proletar (ca doar nu munceste, dupa cum nu munceste nici pensionarul si nici copilul) ? Orice somer sau doar unii da, altii ba ? Managerul de la Ringier e exploatat sau exploatator ? S.a.m.d. (Raman intentionat in sfera intrebarilor simple, pentru ca de aici imi pare ca incepe confuzia – de la indepartarea de realitate).
Fie caracterizam « proletarul » drept « cel care munceste » si-atunci automat il vom include si pe Patriciu si pe un hot de buzunare in aceasta categorie, excluzand copiii, somerii, pensionarii, etc, fie il definim altfel, pe baza unor alte criterii – si-atunci as fi teribil de curios sa aflu care anume. (Multumesc anticipat – si nu, « proprietatea asupra mijloacelor de productie » nu se numara.) Pana una, alta suntem nevoiti sa concluzionam ca fie suntem mai toti proletari, fie nu mai e (aproape) nimeni. Conceptul-cheie se goleste de continut la confruntarea cu pardalnica realitate.
La fel si cu politicul. Imparatsesc atat cu G.M. Tamas cat si cu Norbert Petrovici ingrijorarea fata de dominatia contractarianismului. Dar – si aici drumurile noastre se despart dramatic – eu raman ingrijorat de extinderea contractarianismului dincolo de sfera care ii e proprie, cea a economicului, in cea unde n-ar avea ce cauta – cea a politicului. Exista si la acest nivel un « contract » (cat de cat) acceptabil – cel intre « popor » inteles ca universitas si guvernanti (variantele continentale, a la Pufendorf sau chiar Spinoza). Ceea ce se intelege astazi prin « contract » (social sau guvernamental) e, din pacate, varianta engleza, cea a contractului « intre indivizi ». Asa se ajunge la unidimensionarea omului si la ideea reprezentarii « fara rest », care creeaza o prapastie intre reprezentanti si reprezentati. In aceasta varianta, reprezentatii devin politicienii profesionisti, managerii politicului inteles cu mijloacele economicului. Consecintele se vad cu ochiul liber, in sporirea absenteismului, a neincrederii in clasa politica, etc.
Ce ne propune, insa, stanga ? Trecerea de la o extrema la cealalta : de la o lume depolitizata si manageriata, a la Patriciu, la una politizata pana in panzele albe si chiar dincolo de cearceafuri. Cata vreme « the personal is political » si toate relatiile sunt, intr-un fel sau altul, relatii de putere – economicul, familia, prietenii, blogurile, credinta, etnia, pe scurt, totul ! – politicul se strecoara in toate cotloanele. Privatul dispare si se cuvine deschis judecatii publicului. Ei bine, asta ma sperie ! Sincer.
Mai mult, daca totul este politic, nimic nu mai este politic. Cercul s-a inchis. Stanga si liberalismul si-au dat mana peste tara si joaca tontoroiul peste capetele noastre.
Acum, de buna seama, situatia inca e departe de a fi dramatica in realitate, dar asta nu e meritul ideilor ci al incapatantei realitati, mai conservatoare decat s-ar crede. Majoritatea liberalilor nu au impins teoria contractului intr-atat de departe, calificand-o, de cele mai multe ori, in fel si chip, pentru a o face mai usor digerabila in realitatte. La fel, stanga a stiut (sau a fost obligata) sa o lase mai moale de fiecare data cand sarea prea tare calul realitatii. Dar asta nu inseamna ca atat unii cat si ceilalti nu incearca din rasputeri. Or, cum ideile au neplacuta tendinta de a nu se lasa impresionate de reducerea la absurd, ba chiar de a se lasa fascinate de apropiere, sanse sunt ca, mai devreme sau mai tarziu, sa reuseasca.
Cu alte cuvinte, nu masturbarea intelectuala in sine ma deranjeaza. Ci faptul ca aceasta masturbare poate produce copii in realitate. « Copii » care sa incendieze masini, care sa-si bage una-alta in te miri ce, sa sparga geamurile – cum au facut-o de atatea ori in istorie. Si-apoi iar trebuie sa vina oamenii aia mari si plictisitori, cu sort si faras, sa stranga cioburile si sa oblojeasca ranile, clatinand mustrator din cap : Of, copii astia, nu se mai invata odata minte ! Si nu se-nvata.
(va urma)
PS Stiu, sunt ca batranii lui Cosbuc : greu de pornit, dar de-s pornit sunt greu de oprit. Ajung si la G. M. Tamas, promit. Pana acum abia i-am dat tarcoale 
.
Anexa : Reiau mai jos raspunsul la articolul lui Vasile Ernu, cu scuzele de rigoare pentru ca, inevitabil, unele idei se repeta.
@ Vasile Ernu – Draga Vasile, unele critici mi le insusesc – insa, te previn din capul locului, destul de putine Dupa cum am precizat si intr-un comentariu la “Atac Critic …” nadajduiesc sa clarific unele aspecte insuficient discutate in partea a doua (pe care sper sa o scriu astazi). Da, e adevarat, nu trebuia sa ma adreseze voua, ci direct autorilor. Dar, daca am gresit in aceasta privinta, apoi acelasi repros l-as putea si intoarce. Si tu ma vari intr-o “mare de dreapta nediferentiata”. Nu sunt responsabil si nici vizat de nici una dintre imputarile aduse: nu am trait niciodata din bani “de la stat” (afara de cazul in care universitatile “se numara”), nu m-am “incolonat” nici la dreapta, nici la stanga (si stii), nu ma chiar dau in vant dupa cei de la InLinieDreapta (sentimentul pare sa fie reciproc , nu sunt nici teolog (desi nu vad nimic rau in asta), s.a.m.d. Simplus spus, esti usurel misdirectionat.
Sunt de acord cu faptul ca dreapta romaneasca din ziua de astazi “si-a cam pierdut inima”, vorba lui Mihnea Maruta, si ca aceasta problema va trebui adresata – cu cat mai repede, cu atat mai bine.
Repet: in partea a doua voi incerca sa lamuresc mai bine aspectele care ma deranjeaza si pe care le consider, sincer, periculoase. Deocamdata, e suficient sa spun ca va aflati intr-o situatie nitelus paradoxala: te lauzi cu diversitatea vocilor de “la stanga”, in vreme ce textele publicate militeaza pentru … eliminarea diferentelor de orice fel !
La fel, criticati apologia statului minimal facuta de catre persoane care lucreaza la stat, fara sa vedeti barna din ochiul vostru. Daca toate relatiile sunt relatii “de putere”, atunci si relatiile de la CriticAtac nu pot fi decat astfel: relatii de putere. A incerca sa le prezinti intr-o lumina diferita (noi suntem saraci – si eu, nu primim bani de la partide – cine primeste?, s.a.m.d.) e, sa indraznesc?, indraznesc! usurel ipocrit. Care ar fi diferenta fundamentala dintre Voxpublica sau Contributors si CriticAtac din acest punct de vedere?
Uite de ce spun ca tezele voastre sunt, in buna masura, aceeasi Marie cu alta palarie. Daca ma oripileaza la dreapta economica distantarea dintre “oamenii de rand”, pe de o parte, si “profesionistii politici” (intelesi mai degraba ca manageri), pe de alta parte, ma oripileaza in egala masura stergerea oricarei diferente intre privat si public (“the personal is the political”) pentru ca imi vara cu forta politicul acolo unde n-are ce pofti: in dormitor, bunaoara.
Acestea fiind spuse, nu pot decat sa salut cu entuziasm propunerea de a discuta, fie si “de la distanta”, teme care sunt de real interes atat pentru stanga cat si pentru dreapta.
Cu acceasi simpatie,
alin
PS Am si o veste proasta. Proletarii au cam disparut deja. Din nefericire si adevarata aristocratie. Ne indreptam cu pasi repezi spre ceea ce-l ingrijora pe Tocqueville: o dominatie a burgheziei de diferite nuante, dar burghezie.
PPS Uitasem: Nu, Vasile, NU “am castigat alegerile” si NU “suntem la putere”. Daca ai vazut ce s-a intamplat cu PDL, intelegi ca, de fapt, le-am pierdut. Cum le-ati pierde si voi daca ar ajunge din nou PSD-ul la guvernare – de acord?
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente