Proiectul revizuirii, înaintat de Preşedintele Republicii, repune în discuţie una dintre temele majore de reflecţie ale ultimilor ani: o dată cu acest text, şeful de stat propune tranşarea disputei privind forma parlamentului prin adoptarea unei adunări monocamerale. Este aceasta, dacă ar fi adoptată, cea mai importantă mutaţie de natură constituţională ce survine în deceniile de după 1989.
Dincolo de patimile momentului, un element se cere punctat, pentru a trasa un cadru istoric şi funcţional. Încă de la naşterea sa, după 1990, bicameralismul românesc a fost marcat de incapacitatea instituţională şi simbolică de a identifica raţiunile care pot justifica existenţa unei a doua camere. Senatul din 1991 nu era decât o copie/ dublare a primei a Camerei Deputaţilor, iar următoarea revizuire, aceea din 2003, nu a reuşit decât în foarte mică măsură să acorde Senatului o marcă de individualitate. Mai mult, sub imperiul constituţiei din 1991, amendate în 2003, plenul camerelor reunite continua să exercite acele prerogative cheie la nivelul unui for legislativ: de la adoptarea moţiunii de cenzură până la adoptarea bugetului, profilul camerelor reunite indica faptul că, de la un anumit punct încolo, parlamentarismul românesc acţiona în maniera unui monocameralism de facto.
Ocazia ratată din 2003 de a renova edificiul Senatului şi Camerei a dovedit, încă o dată, reticenţa politică de a confrunta provocările centrale ale bicameralismului autentic. Această serie istorică de ezitări strategice explică şi rezultatele referendumului convocat în anul 2009. Opţiunea bicamerală a fost asociată de naţiune cu menţinerea unui Senat perceput ca parazitar. În acest mod, o întreagă gamă de posibilităţi de reformare a Senatului, ( sub forma unei camere teritoriale sau a unei camere în care să fie reprezentate interese profesionale, economice sau academice) a fost privită ca irelevantă. Ataşamentul istoric al elitelor politice postcomuniste faţă de imaginea unui bicameralism perfect/egalitar se află la originea compromiterii şanselor de transformare/ regândire a camerei superioare.
În aceste condiţii, votul de la referendum obliga,moral şi simbolic, la un efort de reorientare instituţional. Proiectul înaintat, acum, Consiliului Legislativ codifică opţiunea populară din 2009. Instituirea celor două lecturi la nivelul Parlamentului poate asigura raţionalizarea necesară a operei de elaborare normativă. Îi va reveni acestui parlament monocameral misiunea de a duce la bun sfârşit misiunea de a redefini reprezentarea politică, sub semnul decenţei şi seriozităţii acţiunii publice.
Nici o măsură constituţională nu are darul de a fi un panaceu, iar orizontul de aşteptare se cere a a fi , invariabil, unul temperat de prudenţă. Inevitabil, discuţia în marginea proiectului de revizuire constituţional va fi dominată de polarizarea mediatică şi de tentaţia alunecării în vulgaritate. O constituţie nu poate fi adoptată decât în măsura în care la temeliile ei se află un set de valori susceptibil de a genera ataşamentul colectiv faţă de domnia legii şi faţă de ideea unui stat ce respectă demnitatea umană. Din această perspectivă, viitorul acestui proiect de revizuire va depinde de evitarea capcanelor personalizărilor dezbaterilor conceptuale. Revizuirea oricărei constituţii poate fi ocazia cu care o comunitate politică se mobilizează în direcţia reflecţiei destinate să genereze un aranjament instituţional durabil şi transparent.
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente