Update
Tocmai am văzut pe TVR un reportaj despre un director de spital de psihiatrie acuzat că îşi punea pacienţii la muncă grea la el pe plantaţie şi că îi bătea sau le dădea mîncare stricată. Intervievat, domnul a spus că cea mai bună terapie e “terapia prin muncă”. Înapoi la Foucault.
La muncă
Despre acest “La muncă!” imperativ pe care-l aud zi de zi (de la domnul Boc, la domnul Ghinea) n-ar fi multe de spus. Dar ar fi de repetat la infinit nişte chestiuni banale.
- este absolut cinic să trimiţi oamenii la job cînd nu sînt joburi.
- a ajuns un privilegiu să ai o slujbă de orice fel. Lupta de jos e atît de dură, încît cei care sînt pe linia de plutire învaţă imediat această nouă filozofie a puterii: îndată ce un individ găseşte ceva de muncă va striga la alţii “la muncă!”; uită instant greutatea căutării şi a compromisurilor pentru un job. E o logică traumatică prin care dreapta face prozeliţi exact în rîndurile celor pe care-i sufocă de ani de zile.
- toţi “asistaţii social” trebuie să se simtă vinovaţi din oficiu. Dacă o familie e izolată la marginea unui sat, are zece copii şi trăieşte din alocaţii, acea familia păcătuieşte de: lene, preacurvie, alcoolism. Comunitatea din care face parte nu are absolut nici o vină.
- două raţionamente de-a dreptul perverse. Tăiem din sănătate, educaţie, poliţie pentru că vrem pentru voi, cei care munciţi o viaţă mai bună. nu zău? absolut toate măsurile luate cică pentru a ajuta angajaţii, sînt măsuri de ajutor pentru marii patroni. Noul Cod al muncii e un exemplu clar.
- nici o măsură pentru uşurarea poverii ratelor. Băncile cîştigă de la cei care încă mai pot să plătească exact ca acum 6-7 ani. Cei care nu pot plăti sînt luaţi în primire de firme de executare care mai nou apar în topurile rentabilităţii. Normal.
- e foarte grav că “echitate, egalitate” au ajuns înjurături
- e foarte grav că am început să promovăm munca aproape ca pe un avantaj genetic. Ştiu genul ăla de nesuferiţi care se cred de neînlocuit, care cred despre ei că muncesc mult şi bine şi că sunt absolut nemaipomeniţi. Pe mine nu mă interesează decît acei 90% care au nimerit întâmplător peste un job sau altul ca să supravieţuiască şi care au bunul simţ să recunoască un fapt simplu: poţi fi oricînd înlocuit pentru că nu eşti vreun un geniu pustiu.
- În textul citat mai sus Ghinea explică ca pentru proşti că de la unul bogat 16% înseamnă mult mai mult decît din salariul unuia sărac. Adică 16% din salariul de 10 de lei, e mai mic decît 16% din 100 de lei. Nu mă mai mir de tonul nesimţit pe care pretind unii băieţaşi de dreapta că “poartă dialog”. Dar îi răspund cu gluma bună a unui prieten: amice, pe mine nu mă interesează cît tai, ci cît rămîne! dacă unuia îi rămîne cît să nu poată să-şi ducă zilele, iar celuilalt prea mult, în zece ani o să-ţi trimiţi copilul cu elicopterul la grădiniţă privată cu badigard (asta dacă eşti vreun geniu pustiu, dacă doar munceşti ca noi, restul, pe ici pe colo, atunci ţi-o iei în freză). de aia s-a inventat impozit progresiv pe lumea asta – pentru că şi salariul ăla mare e produsul unei comunităţi întregi cu tot felul de variabile puse în mişcare, nu e exclusiv datorat meritelor tale deosebite. Ghinea nu face decît să se alăture corului de bocitoare care vor dreapta şi pe care, vezi doamne, stînga îi sufocă.
- cînd am reproşat PSD că nu şi-a impus un program de stînga adevărat, am vizat mai ales impozitarea averilor şi profitului. Deci, nu, monsieur Ghinea, cum să uit de asta, e mai importantă decît impozitul progresiv.
A treia cale. Moartea oficială a stângii
Despre noua descoperire arheologic-ideologică a lui Victor Ponta care a aflat (pe linie Năstase, evident) că există o a treia cale după ce respectiva cale deja s-a înfundat în Vest, Victoria Stoiciu scrie un text clar şi concis. De fapt, a fost semnat actul oficial de deces a oricărei forme de reprezentare de stânga (ea nu prea exista oricum, acuma-i măcar oficial).
Nimic despre solidaritate, nimic despre incluziune socială, despre justiţie socială, despre lupta împotriva sărăciei. Totul e redus la economie. Adevărat, acesta este un program economic, nu unul social. Dar chiar şi în paradigma ideologică prin care se legitimează Ponta, „politica socială şi politica economică trebuie să fie inter-conectate”, o spune chiar A. Giddens[3]. Dimensiunea socială a programului este conţinută exclusiv în politica de creare a locurilor de muncă, pornind de la premisa că cea mai bună protecţie socială este munca. Nu discut despre realismul şi fezabilitatea obiectivului creării unui milion de locuri de muncă – de unde această cifră, de ce un milion şi nu jumătate de milion sau două milioane? Dar, dacă programul USL se revendică într-adevăr, din doctrina celei de-a Treia Căi, am motive să fiu sceptică cu privire la calitatea acestor locuri de muncă. Deşi politicile celei de a Treia Căi au reuşit să reducă şomajul, generând ceea ce se cheamă “jobs miracle”, în realitate munca a devenit mai intensă, multe dintre job-urile create au fost locuri de muncă precare, prost plătite, ceea ce a dus la o scădere a salariilor[4]. În SUA, din 1973 până în la începutul anilor 2000 nivelul vieţii muncitorului american s-a diminuat cu 20%, în timp ce săptămâna de lucru a crescut cu 10-20%[5]. Remuneraţiile salariaţilor scad de la 70% din PIB în 1978 în SUA la 58% din PIB în 2008 – iată impactul politicilor celei de-a Treia Căi.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente