Bună ziua tuturor!
Domnule rector, Distinşi invitaţi, Dragi colegi, Dragi prieteni din Timişoara,
Eu am considerat întotdeauna că învățământul, cariera didactică sunt cea mai frumoasă meserie, așa am crezut eu cu mintea mea și, în momentul în care am părăsit-o, din nefericire, nu am avut bucuria să trec de la o activitate foarte prost plătită, la una – cea de parlamentar, binișor mai bine plătită, deși, mă rog, să nu mai discutăm, am avut și am în continuare multe regrete. Am avut, însă o bucurie care, sau o mulțumire măcar. Era un lucru care nu-mi plăcea în învățământamânt și anume că trebuie să repeți aceleași lucruri, chiar dacă cele pe care le repetai în învățământ erau toate adevărate, perfect adevărate, științific demonstrate. Am ajuns în politică în situația în care sunt obligat și suntem obligați să repetăm aceleași lucruri.
Și totuși, astăzi, în compania dumneavoastră, vă rog să-mi dați voie să nu repet lucrurile pe care le-am spus și le-au spus colegii mei și le-au spus partenerii noștri de alianță de atâtea ori în ultima vreme, măcar din motivul că am convingerea, am încrederea că dumneavoastră, toți din această sală, sunteți foarte bine informați, și ca atare cunoașteți aceste lucruri.
O să-mi permit, așadar, să spun câteva gânduri, sigur, legate de politică, de situația actuală și poate de viitor, dar pe care nu le-am mai spus.
Trebuie să vă spun înainte de toate că, după părerea mea, marea bătălie pe care o dăm în aceste zile și o mai avem de dat până când vom câștiga războiul cu actuala putere, cu actualul regim, marea bătălie este una de ordin psihologic și una de ordin moral. Trebuie nu doar noi cei care facem politică să avem încredere în permanență și să fim convinși de victoria noastră, trebuie, mult mai mult și mult mai greu decât atât, să insuflăm această încredere celor care vor altceva și, mai cu seamă, celor care cred în noi.
Eu trebuie să vă mărturisesc că am momente de slăbiciune, să-i zic, sau cum vreți dumneavoastră, am momente de îndoială, am momente în care îmi dă târcoale și mie deznădejdea. N-are rost să spun de ce. Probabil că fiecare dintre noi, în orice caz cei trecuți de-o vârstă, mă refer la cei care suntem într-o minoritate în sala asta pentru că, har Domnului, cei mai mulți sunt foarte, foarte tineri, fiecare dintre noi am avut uneori sentimentul că nu mai e nimic de făcut, că degeaba facem, că nu se face primăvară cu o floare, că ceea ce facem noi e o picătură într-un ocean ș.a.m.d.
Vă mărturisesc că, întâmplarea face, în ziua de 14 mai, cred, când a avut partidul de guvernământ marele congres de alegere al marelui conducător, la recomandarea conducătorului și mai mare etc, etc, n-are importanță, am fost cuprins de o tristețe vecină cu deznădejdea.
Desigur, paradoxal, ca om politic, ca președinte al Partidului Național Liberal, ca membru al Uniunii Social Liberale, nu aveam decât să salut și să mă bucur de realegerea tovarășului Emil Boc, ultimul lider comunist de partid din România, dintre partidele parlamentare. Cu Emil Boc este garantată dispariția încrederii în partidul de guvernământ și în guvernul acestuia. Nu era, dacă am fi pus noi un candidat în Partidul Democrat, unul mai bun ca Emil Boc. Și totuși, tristețea care m-a cuprins ținea de faptul că vedeam acolo, în sala aceea, cel mai puternic partid în momentul ăsta din România, la 21 de ani după Partidul Comunist și după congresele pe care le mai țin minte, repet, cei mai bătrâni, îmi dădeam seama, cu luciditate, că nu partidul acela este așa, în acest hal, și noi toți ceilalți suntem extraordinar de buni și extraordinar de altfel. Îmi dădeam seama că într-un fel partidul acela, omul acela, oamenii aceia au ajuns să conducă țara asta și din slăbiciunea și lipsa de merit politic a noastră, a celorlalți. Înțelegeam toate aceste lucruri și eram trist și mă gândeam și eu, așa cum probabil fiecare dintre noi se gândește uneori și mulți dintre cetățenii români, că e greu să mai facem ceva.
În aceeași seară însă, întâmplarea face că, undeva pe la ora…aproape de miezul nopții, mergeam spre casă și în București era ziua porților deschise la muzee. În momentul în care la ora 12 noaptea, în centrul Bucureștiului, am văzut la muzeu cozi de sute de tineri, de copii, pot să le spun, de 15, 16, 18 ani și, desigur, și mai mari, care stăteau la miezul nopții la coadă, nu la o discotecă, ceea ce ar fi fost normal, nu la un bar, nu la alte locuri de distracție, ci la un muzeu, atunci m-am uitat și mi-am dat seama că, cel puțin din poziția mea și din poziția celor care ne-am angajat în politică, celor care am răspândit la un moment dat o speranță în politică nu mai avem de ales și trebuie să ne luptăm până la capăt, pentru că în ochii mei, imaginea acelor copii, mulți și frumoși, spunea foarte clar: Iată încă ce oameni frumoși se nasc și trăiesc în România. Iată oameni pentru care trebuie să facem ceva ca să nu-i mai găsească pe cei care sunt azi la guvernare sau pe unii care fac la fel ca ei atunci când vor avea vârsta și posibilitatea alegerii, pentru că acești copii, acești oameni frumoși, care sunt speranța nației noastre, care sunt fructele cele mai frumoase ale acestui popor, vor pleca încotro vor vedea cu ochii, așa cum au făcut atâtea și atâtea alte mii și zeci de mii de fii și fiice dintre cei mai buni și cele mai bune ale acestei națiuni.
Nu ne putem permite luxul dezamăgirii. Nu ne putem permite să ne dăm bătuți în planul speranței. Nu ne putem permite să-i lăsăm pe oameni să creadă că nu se poate face nimic. Se poate face totul. Și dacă oameni tineri, cu riscuri enorme, au avut puterea să protesteze în 1956, aici, cum amintea domnul rector, cu prețul libertății. Dacă oamenii au avut, în 1989, puterea – oameni tineri, de a ieși în stradă și de a-și da viața tot aici, în Timișoara, înainte de toate și în alte locuri, nu se poate ca în anul 2011 și în anul 2012 cineva dintre noi să spună: Dă-i încolo că n-am ce să le fac. Am ajuns să-mi fie frică. Nu mai pot nici măcar vorbi. Pe ăștia nu-i mai dă nimeni la o parte. Nu, pe ăștia îi dăm noi la o parte. Îi dăm la o parte pentru că fac rău acestei țări. Îi dăm la o parte pentru că au mințit oamenii acestei țări. Îi dăm la o parte pentru că își bat joc în fiecare zi de prezentul și mai ales de viitorul acestei țări.
Sigur că astăzi propaganda puterii portocalii nu mai poate vorbi prea mult despre realizările guvernului, despre realizările președintelui, despre realizările partidului de guvernământ. Sigur, Emil Boc vorbește singur, își măsoară și își sporește realizările de la un discurs la altul. Nu-l mai ia nimeni în serios, nici măcar în Partidul Democrat, și nu pot decât să deplâng soarta unui om care a ajuns, dintr-un cadru universitar, dintr-un politician cu aspirație democratică, în această postură.
Propaganda actualei puteri poate să facă însă altceva și încearcă să facă asta: să taie speranța oamenilor, să taie convingerea oamenilor că există o alternativă. În anul 2010, au răspândit mereu ideea că opoziția e scindată, că liberalii trag într-o parte, că pesediștii trag în altă parte și, ca atare, până la urmă, tot Partidul Democrat și tot președintele nostru, atotputernic, vor arbitra situația, stabilind cine guvernează în 2012.
În momentul în care Uniunea Social Liberală, pe neașteptate și foarte repede, mult mai repede decât se așteptau, decât estimau cei care guvernează, s-a realizat, în acel moment a început un atac permanent, în special asupra noastră, a liberalilor, atac care continuă și va continua.
S-a vorbit ca la comandă şi cu şapte guri deodată şi în fiecare zi de odată, aşa brusc, i-a apucat cheful de program, oameni care ar trebui să discute şi să dea socoteală în fiecare zi despre programul lor, despre respectarea promisiunilor lor, despre ceea ce fac ei în fiecare zi la guvernare, au început să ţipe că nu are Uniunea Social Liberală program. Oameni care în conformitate cu statutul de intelectual preocupat de politică, în conformitate cu statutul de jurnalist, de comentator, de analist ar fi trebuit să îşi exercite spiritul critic în primul rând asupra puterii şi desigur cu aceeaşi măsură şi asupra opoziţiei, nu au nici o treabă cu modul cum este guvernată această ţară, cu modul în care este jefuită această ţară, cu modul în care este abandonată această ţară de către cei care o au oficial în răspundere şi şi-au concentrat efortul asupra faptului că Uniunea Social Liberală nu are program. De asta se tăiau salariile în România pentru că nu aveam noi program. De asta România a devenit un sat fără câini, pentru că nu aveam noi program, de asta miniştrii şi spun clar miniştrii, în frunte cu primul ministru jefuiesc sau tolerează şi patronează jaful din spaţiul public, pentru că nu aveam noi program. Sigur că, în momentul în care am anunţat că vom face public acest program, la care lucram de destulă vreme si lucram cu severitate s-au aşteptat la două lucruri şi au sperat două lucruri :
1. Că programul va fi foarte de stânga, ca să ne atace pe noi liberalii,
2. Că va fi un program foarte populist, cu promisiuni nemăsurate, în buna tradiţie a programelor de tip Videanu, Stolojan şi nu numai.
Programul pe care noi l-am dat publicităţii, pe care l-am pregătit şi l-am discutat, elementele din program, pentru că nu este un program complet, i-a surprins pentru că nu este un program idealist, pentru că este mai cu seamă un program care nu promite marea cu sarea, ci un program care încearcă să fie realist, chiar cu preţul de a dezamăgi nişte aşteptări ale multor oameni care doreau ca sigur să le crească veniturile pe măsura nevoilor, care doreau să scadă TVA-ul imediat de la 24% la 19% unde fusese, care doreau să audă măcar că vor avea salarii comparabile cu cele din Uniunea Europeană sau pensii comparabile cu ce este în Uniunea Europeană. Nu am făcut aceste lucruri şi cum spuneam la lansarea lui, am încercat şi cred că am reuşit să facem un program economic care să redea speranţa oamenilor dar nu să îi înşele, pentru că dincolo de măsurile economice pe care Daniel Chiţoiu le-a prezentat, le-am prezentat şi pe care le vom mai prezenta, marea schimbare pe care această formaţiune, această construcţie politică trebuie să o aducă, este una de atitudine şi de mentalitate. Sigur că este foarte important să avem o legislaţie fiscală adecvată.
Sigur că este foarte important să avem nişte garanţii care să respecte ceea ce scrie în constituţie, că România este asemeni tuturor statelor europene, un stat social, sigur că este important să avem o legislaţie şi o practică de guvernare, care să facă pe oricare dintre cetăţenii României să spună: da, ştiu de ce plătesc impozit statului român, statul român îmi dă ceva în schimb sau statul român are nişte responsabilităţi faţă de mine. Sigur că este important să fim creativi în vreme de criză, că găsim soluţii, să explorăm teritorii noi în domeniul economic, în domeniul politicii externe, în domeniul şanselor de durată ale României. Sigur că sunt importante aceste lucruri. Dar ele nu sunt defapt posibile, dacă nu se întâmplă un lucru care nu este de natură economică, un lucru care nu ţine de ştiinţă şi de competenţă învăţată nu ştiu unde, ci care ţine de voinţă politică şi de caracter şi anume hotărârea ca în acţiunea noastră politică să înţelegem că partidele politice nu vin la guvernare pentru ele însele ci vin pentru întreaga societate ca sunt, atunci când sunt în opoziţie, dar mai ales atunci când sunt la guvernare, în slujba interesului naţional. România este astăzi o ţară în care nu doar cetăţenii, cei mai mulţi dintre ei, cu excepţia clientelei portocalii, sunt atacaţi din punct de vedere material, din punct de vedere psihologic, din punct de vedere al prestigiului lor ca cetăţeni români. România este o ţară în care însăşi viitorul acestei naţiuni este atacat. România este o ţară în care nu mai există încredere în instituţii, în care nu mai există nici un fel de ierarhie, sau ierarhile autentice atunci când există sunt excepţii şi nu o regulă, România este o ţară care nu îşi mai respectă, pe bună dreptate conducătorii, şi din păcate nu se mai respectă pe ea însăşi.
Marea nevoie pe care o are România de o bună guvernare, este ceea ce ne poate deosebi şi este ceea ce vor cetăţenii români de la noi.
Cum spuneam discuţia aceasta cu stânga cu dreapta este falsă, cred că ea s-a încheiat. Este simplu domnule Băsescu, domnule Boc şi domnilor teoreticieni ai PDL-ismului. Este foarte simplu. Nu este un program de stânga, pentru că nu creşte nici un impozit ci scad impozitele, iar principiul liberal este fiscalitatea redusă, nu cota unică, pentru că aşa dăteam o cotă unică de 40 % şi nu cred că eram mai liberal, nu este un program de stânga, pentru că este primul program care împreună cu Partidul Social Liberal spune clar că nu statul poate produce locuri de muncă ci economia privată poate produce locuri de muncă, prosperitate şi creştere economică, şi rolul unui stat este nu de a cenzura şi de a dijmui economia privată, ci de a stimula şi de a încuraja şi de a proteja, ca stat, economia naţională privată. Nu este un program de stânga pentru că este un program care se gândeşte, înţelege şi va încerca să acţioneze prin măsurile sale, pentru ca aceia care produc locuri de muncă să fie stimulaţi şi ajutaţi să o facă.
În acelaşi timp, este un program care înţelege altceva decât domnul preşedinte Băsescu, înţelege că statul acesta are o obligaţie faţă de toţi cetăţenii lui, că dacă vrem să fim un stat modern nu trebuie să fim neapărat de stânga. Să spunem că nu este admisibil ca într-un stat de drept european, să stăm liniştiţi dacă ştim că un copil sărac de la ţară nu are nici o şansă să facă şcoală chiar dacă este bun, chiar dacă este dornic să înveţe şi chiar dacă poate să o facă. Dacă asta înseamnă stânga, atunci sunt de stânga, nu am nici o jenă să îi spun lui Traian Băsescu asta. Nu avem în sensul acesta nici un fel de motiv, să ne ferim, să discutăm despre stânga, despre dreapta cu de alde domnul Boc, cu de alde domnul Băsescu şi cu alţi teoreticieni de ai lor. Important este să înţelegem că marea noastră provocare este în acest moment să dăm sentimentul concetăţenilor noştrii că suntem cu o alternativă viabilă. Să nu ne lăsăm în comoditatea ideii că vom câştiga oricum alegerile pentru că în România se votează negativ. Da, în România se votează negativ, da, în România există votul de respingere, nu ştiu dacă în România s-au câştigat alegerile de către cineva, ştiu că s-au pierdut alegerile de către cineva.
S-au pierdut alegerile de către Ion Iliescu în 1996, s-au pierdut alegerile de către Convenţia Democratică în anul 2000, s-au pierdut alegerile de către Adrian Năstase în 2004, şi sunt convins că se vor pierde alegerile de către Traian Băsescu, chiar dacă nu candidează în 2012, şi în 2014 dacă nu cumva se va afla în executarea unui al mandat. Dar, stimaţi colegi, şi din Partidul Naţional Liberal, şi din Partidul Social Democrat, şi din Partidul Conservator, nu este de ajuns, pentru că nu este de ajuns, şi nu e nici uşor, să-i înlăturăm de la putere, să preluăm guvernarea, să ajungem să reparăm ceea ce s-a sticat în aceşti ani în România.
Pentru că dacă nu suntem pregătiţi să facem cu totul altceva, să terminăm definitiv cu politizarea absurdă de tip bolşevic, la care s-a ajuns, să înţelegem că instituţiile statului sunt conduse la vârf politic de oameni care asumă o anumită aparteneţă politică, dar sunt conduse în jos de tehnicieni, adică şcolile sunt conduse de profesori buni, spitalele sunt conduse de directori de spitale şi de doctori buni. Tot ceea înseamnă meserie, profesie, calificare, trebuie repus în dreptul său, indiferent de apartenenţa politică, indiferent de pilele politice, indiferent de înţelesul derizoriu pe care astăzi a ajuns să-l aibă în România aparteneţa la un partid sau relaţia cu un partid.
Treptele acestea ale degradării prin politizare au ajuns inacceptabile. Ştiţi foarte bine în timpul guvernării Convenţiei Democratice am pierdut foarte mult în imagine pentru că a existat bătălia aceea pe algoritm, care avea loc prima dată la vedere, doi directori sunt ai mei, trei directori sunt ai peneliştilor, doi ai pediştilor. Ne-a costat foarte mult. A venit politizarea PSD-ului, care a fost următoarea. Măcar au luat nişte profesionişti, cei mai mulţi dintre ei, şi i-au condiţionat: „Vrei să rămâi director? Intră în PSD”. Însă acum s-a ajuns ca în anii `50. Se aduce omul de pe stradă, de pe tractor, şi este făcut director într-un domeniu în care niciodată nu a avut de-a face sau cu care n-a avut de-a face.
Dacă spun că lucrurile sunt acum mult mai rău decât am crezut noi că sunt ele, şi erau în 2004, mi se spune că sunt pesedist, că sunt de stânga ş.a.m.d. Eu nu spun că era bine în 2004, după cum nu era bine din punctul ăsta de vedere nici în 2000, eu spun că trebuie să zicem stop şi eu spun că trebuie să ajungem la momentul la care, simplu, s-a schimbat puterea şi asta înseamnă că partidele pun miniştrii, secretari de stat, pun directorii marilor agenţii naţionale, ca numire politică, nu neapărat trebuie să fie obligatoriu să fie membrii de partid, iar în jos oamenii care ştiu să conducă instituţii, care conduc instituţii, care îşi fac meseria, trebuie să rămână, indiferent de apartenenţa lor politică, pe criterii exclusiv profesionale.
În al doilea rând, dincolo de acest lucru care pare simplu şi e simplu de spus, dar e greu de făcut, dar pe care vă spun clar că sunt şi eu, şi colegul şi prietenul meu, preşedintele Victor Ponta, şi preşedintele Daniel Constantin, şi oamenii care ne sunt alături în conducerea partidelor noastre, suntem hotărâţi să o facem, pentru că altfel va continua degradarea statului român, va continua exodul competenţelor, creierelor şi energiilor din România, va continua dispreţul opiniei publice faţă de înseşi instituţiile statului român şi de reprezentanţii acestora.
Azi am ajuns, şi cu asta chiar închiei, într-o situaţie dramatică. Cea mai mare parte din acest popor îşi dispreţuieşte liderii, îşi dispreţuieşte preşedintele. Ăsta este adevărul şi e trist. Şi nu mă bucur, chiar dacă sunt un adversar politic al preşedintelui acestuia, chiar dacă sunt un adversar politic al partidului care guvernează, nu mă bucur, pentru că este grav atunci când 80% cetăţenii unei ţări, unei comunităţi, îl detestă pe cel care îi reprezintă.
Şi se întâmplă un lucru şi mai grav, preşedintele îşi detestă şi îşi dispreţuieşte propriul popor, pentru că e primul preşedinte de stat din lumea asta, din orice regim- democratic, comunist, nazist, bananier, care a ajuns să spună despre poporul său că e leneş, că e neperformant şi că nu e pe măsura lui, în calitate de conducător. Iar adevărul, aşa cum îl văd eu cel puţin, foarte trist, e următorul: nu numai că Traian Băsescu sau oricare alt preşedinte al statului n-avea voie să spună acest lucru, chiar dacă era adevărat, dar şi mai grav, sau poate că nu-i grav şi e o speranţă pentru noi în viitor, nu e deloc adevărat.
Dacă în 1990 şi în 1992, şi dumneavoastră ca timişoreni o ştiţi bine, puteam să vorbim despre faptul că „poporul”, cum au spus ei, „cetăţenii” cum am spus noi, sunt în urma conducătorilor, sunt încă prizonieri în ignoranţa din regimul comunist, au informaţie, sunt captivi în mentalităţi, asta era adevărat atunci. Astăzi am ajuns în situaţia în care, cetăţenii României sunt mai avansaţi ca mentalitate şi ca aspiraţie decât conducătorii lor actuali. Astăzi, românii nu mai stau cu mâna întinsă la stat, cum crede domnul Traian Băsescu, dar au dreptul să aibă pretenţia, atâta vreme cât plătesc impozite, ca acest stat să îi respecte şi să îi servească, ca acest stat să aibă nişte obligaţii.
Astăzi, cetăţenii României înţeleg foarte bine şi capitalismul, şi libertatea, şi proprietatea, şi riscurile, şi diferenţierile sociale, înţeleg orice, dar ceea ce nu înţeleg şi au dreptul să nu înţeleagă este că diferenţierile şi ierarhiile nu se fac în funcţie de valoare, nu se fac în funcţie de muncă, nu se fac în funcţie de talent, ci se fac în funcţie de apartenenţa la o camarilă care a confiscat puterea. Iar acest lucru ne arată că în România, avem astăzi conducători, sub nivelul de aspiraţie, sub orizontul de aspiraţie şi sub mentalitatea celor pe care îi conduc şi acest lucru nu poate să continue, pentru că România este într-o criză multiplă, care nu vine din altă parte, ci vine din interiorul societăţii româneşti şi de la vârful ei. Este o criză care nu este în primul rând economică, este o criză morală, este o criză de autoritate, o criză a serviciului public şi este o criză de proiect şi de voinţă politică.
Noi avem datoria să oferim această voinţă politică şi acest proiect politic, românilor, în numele cărora facem politică, în numele cărora cerem voturi, în numele cărora astăzi le cerem să fie alături de noi, să nu-şi piardă speranţa şi să înţeleagă că în mâna noastră stă să schimbăm soarta noastră şi soarta copiilor noştri.
Nu ştiu de ce domnul Dan Radu Ruşanu, om cu înţelepciune şi experienţă, cu pricepere cu la a număra, la cifre, la economii, nu ştiu de ce spune că domnul Robu ar fi cel mai puternic candidat liberal din ultimii 20 de ani. Eu cred că e cel mai puternic candidat liberal din ultimii 60 de ani, şi ca atare vă rog să îl tratăm ca atare. Mă alătur şi eu colegului Mihai Voicu, spunând că desemnarea candidaţilor comuni ai Uniunii Social Liberale în consiliile judeţene şi în municipiile-reşedinţă de judeţ, inclusiv marile oraşe şi marile municipii cum e Timişoara, va fi un hop pentru Uniunea Social Liberală, va fi o competiţie. Va genera poate nemulţumiri, va genera poate frustrări, dar vom da proba maturităţii noastre, capacităţii noastre de a găsi formulele cele mai eficiente, formulele câştigătoare, şi susţinând evident cu toată încrederea şi toată speranţa candidatura profesorului Nicolae Robu, nu înseamnă în acelaşi timp că nu urez succes şi candidaţilor celorlalte formaţiuni din alianţa noastră şi că n-am convingerea că împreună, după ce îi vom desemna tot împreună, vom fi capabili să îi susţinem pe cei desemnaţi, pentru ca Timişoara şi Timişul să aibă foarte simplu, în reprezentarea sa politică trei culori: roşu, galben şi albastru.
Mulţumesc foarte mult!
sursa: Departamentul de Comunicare PNL
Radu Zlati 
Comentarii recente