În octombrie 1966, în plin regim comunist, în România avea să înceapă unul din cele mai mari experimente sociale făcute vreodată în istorie şi ale căror principale victime aveau să fie femeile.
Ceauşescu şi ai lui tovarăşi aveau nevoie de forţă de muncă, pentru împlinirea „înaltelor idealuri comuniste” şi pentru asta au pus la cale o politică de creştere forţată a natalităţii.
Un obiectiv lăudabil de altfel a fost pus în practică prin cele mai murdare şi mai represive metode folosite vreodată în acest scop, comparabile la acest nivel doar cu politicile pro şi anti natalitate practicate de Germania nazistă în numele purificării rasiale.
S-au interzis avorturile, lipseau anticoncepţionalele, nu exista nici un fel de educaţie sexuală, femeile din fabrici erau supuse lunar la controale ginecologice, abaterile de la lege erau investigate de Securitate iar făptaşele aspru sancţionate. La fel şi medicii, moaşele sau orice alte persoane care practicau avorturi clandestine sau erau complici.
În urma faimosului Decret 770 din 1966, natalitatea a crescut doar în primii doi ani, apoi a scăzut, în momentul când femeile au început să manifeste rezistenţă la politica de controlare a funcţiilor lor reproductive. Femeile care nu-şi doreau copii (fie că erau prea tinere, sarcina venea dintr-o relaţie instabilă, sau mai ales pentru că aveau deja copii şi situaţia economică precară nu le permitea să mai crească alţii) recurgeau la metode nebuneşti, pentru a înfrunta regimul. Înghiţeau tot felul de substanţe toxice, îşi aplicau local substanţe care să le provoace hemoragii, de la suc de lămâie până la sodă caustică. Făceau avorturi clandestine, prin garaje, bucătării, beciuri, fără anestezie.
„Zeci de mii de femei şi copii au decedat sau au rămas afectaţi pe viaţă. Frecvent, femeile preferau mai degrabă să îşi rişte viaţa decât să aducă pe lume (încă) un copil, căruia nici ele şi nici familiile lor nu îi puteau oferi minimul material şi afectiv necesar. Majoritatea femeilor care au ajuns să figureze în statistica mortalităţii materne erau deja mame a mai multor copii, ceea ce a însemnat că în urma deceselor lor – cauzate în mare parte de efectele secundare ale întreruperile ilegale de sarcină – mulţi copii au rămas orfani de mamă. /../Pentru majoritatea femeilor, organele de reproducere au devenit un ,,duşman interior”, iar relaţiile sexuale o experienţă terifiantă”.
(Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România)
Cifrele din documentele medicale din acea perioadă (1966 – 1989) indică în jur de 10.000 de femei decedate, în urma acelor practici, dar e foarte posibil să avem de-a face cu un număr semnificativ mai mare. Era perioada în care cam toate datele erau măsluite, fals declarate, în funcţie de interese. Pe lângă asta, nu există date despre femeile care, în urma întreruperilor de sarcină, au rămas cu traume pe viaţă, fizice şi psihice, s-au ales cu boli sau au rămas infertile.
Soluţia la numărul mare de avorturi nu este prohibiţia, istoria ne-a arătat deja asta. Soluţia este de a lua măsuri de reducere a lor, prin educaţie sexuală
România are, la ora actuală, un număr mare de avorturi, suntem pe locul 3 în Europa la acest capitol şi, mai grav chiar, suntem pe locul 1 în ce priveşte avorturile la adolescente.
În acelaşi timp, în România anului 2011, lipseşte disciplina de educaţie sexuală din şcoli şi licee. Materia denumită eufemistic „Educaţie pentru sănătate” este opţională şi în realitate se predă într-un număr mic de şcoli pentru că profesorii români sunt sfioşi, neavând deschiderea pentru un subiect considerat aproape un tabu. Adolescenţii primesc informaţii deformate despre sexualitate de la tv şi de pe internet, canalizându-şi atenţia spre performanţele sexuale, nu (şi) pe protecţia împotriva bolilor şi contracepţie. În plus, CNA a luat o decizie aberantă de curând, interzicând difuzarea de reclame la prezervative înainte de ora 24,00, pe o piaţă media în care abundă emisiunile cu trimiteri la sexualitate, la toate orele.
„Nu le place româncelor să facă chiuretaje în loc să ia anticoncepţionale”, îmi spune o colegă, discutând pe această temă. Paradoxul este că, faţă de epoca comunistă de tristă amintire, acum accesul la anticoncepţionale este facil. În teorie. Dar lipseşte conştientizarea importanţei de a recurge la metodele de controlare a sarcinii şi prevenire a bolilor cu transmitere sexuală. Pentru că, să fie clar, a face avorturi nu a fost şi nu este o plăcere pentru nimeni. Este o soluţie ultimă pentru a împiedica aducerea pe lume a unui copil într-un alt moment decât cel considerat optim de femei. Femeile nasc. Deci femeile, nu Statul şi nici Biserica, trebuie să decidă ce fac cu propriul corp şi când este cel mai bun moment de a procrea.
sursa: spune si tu!
Radu Zlati 
Comentarii recente