Josef Tosovski, guvernator al Bancii Nationale a Cehiei, descria una din multiplele dificultati pe care le intampina in calibrarea politicii monetare: pentru reducerea inflatiei era nevoie de dobanzi real pozitive, respectiv de rate nominale ridicate; acestea atrageau insa influxuri de capital financiar, care duceau fie la costuri mari pentru sterilizare, fie la aprecierea monedei si la deteriorarea balantei de plati; cum se poate sa ai dobanzi suficient de ridicate pentru a presa asupra inflatiei si suficient de scazute pentru a nu supraevalua moneda nationala?
Aceasta a fost “dilema lui Tosovski” si Romania s-a confruntat cu ea odata cu liberalizarea contului de capital. Economia Romaniei a fost evident nepregatita pentru liberalizarea totala a contului de capital si nu a putut face fata decat in oarecare masura efectelor perverse ale avalansei de capitaluri pe termen scurt in cautare de randament . Aderarea la NATO si ulterior la Uniunea Europeana ( pentru care liberalizarea fluxurilor financiare a fost o preconditie) n-au facut decat sa accelereze vulnerabilitatile descrise in dilema lui Tosovski, aprecierea leului si deteriorarea balantei de plati. Criza financiara internationala, care criza trebuie subliniat ca NU s-a manifestat ca atare in Romania ( sistemul bancar a ramas in picioare, nicio banca nu a falimentat, bugetul n- a cheltuit niciun leu din banul public pentru salvarea vreunei institutii de credit) a dus la corectia brutala a deficitului de contcurent si la recesiune. Privind retrospectiv si doar din perspectiva debitorilor neacoperiti la riscul valutar si care astazi si in anii de recesiune au dificultati la plata ratelor, unii comentatori denunta indirect liberalizarea contului de capital, fara sa realizeze ca astfel spun implicit ca aderarea la UE nu trebuia sa se produca. Ce-ar fi insemnat pentru Romania ca efectele crizei mondiale sa o prinda in afara UE este insa greu de imaginat.
Dilema dobanzilor a fost evocata recent in cadrul unui colocviu de politica monetara astfel : “noi întăream politica monetară ca să dăm inflația în jos. Cu cât întăream mai mult politica monetara, cu atat atrageam mai mult capitalurile pe termen scurt, speculative, iar aceasta intarea cursul leului” .Tot in acelasi context, al dificultatilor calibrarii politicii monetare , guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a facut referire la reaparitia creditului in valuta ca un exemplu in preambulul dezbaterii care a urmat. ”După aproape 15 ani, prin 2005-2006, o altă perversiune ca să spun așa: a apărut creditul în valută” Aceasta expresie a facut evident referire la efectul pervers inerent oricarei decizii in afara celor dorite si a celor evident nedorite. Aceasta nu inseamna ca BNR nu a facut ceea ce ii statea in putinta pentru a stavili viteza de crestere a creditului in valuta (si nu a creditului in valuta pur si simplu), pentru debitorii neacoperiti la riscul valutar. Creşterea gradului de îndatorare şi a avansului, limitarea expunerii băncilor la riscul valutar, introducerea reglementării şi supravegherii IFN, creşterea rezervelor minime obligatorii până la 40%, cerinţele stricte de provizionare pentru creditele acordate debitorilor neacoperiţi în valută, zecile de luari de cuvant ale guvernatorului BNR intre 2004si 2008 stau marturie. A acuza BNR ca a actionat prociclic in acea perioada este cel putin exagerare daca nu rea-vointa.
Iata insa ca, dupa mai mult de doi ani de recesiune, dilema dobanzilor tinde sa revina in actualitate. Intrarile de capitaluri tind sa se revigoreze, atat pe fondul imbunatatirii pozitiei externe a tarii, ca urmare a fugii capitalurilor din zonele de conflict Africa de Nord si Orientul Mijlociu, cat si a ratei de politica monetara ridicata. Intrările de capitaluri înseamnă creşterea cantităţii de bani din economie, care trebuie sterilizată de către BNR, ceea ce produce pierderi băncii centrale. Prognozele BNR privind evolutia inflatiei ca si procesul de tintire au fost agresate violent de majorarea TVA si de cresterea preturilor la produsele alimentare si la barilul de titei (alminteri, de la inceputul tintirii inflatiei, masura CORE2 ajustat, asupra careia banca central poate actiona direct a fost permanent sub 4 procente). Cu alte cuvinte, aparitia unor factori puternic inflationisti de partea ofertei, ar putea conduce la idea ca rata de politica monetara ar trebui sa creasca, de vreme ce reducerea rezervelor minime obligatorii nu poate fi inversata, daca orizontul de adoptare a monedei unice in 2015 se mentine.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente