Poziţia Partidului Naţional Liberal referitor la regionalizare şi împărţirea teritoriala a României

Principii liberale referitoare la regionalizarea  României

 Consideraţii generale

Actuala împărţire administrativ – teritorială a României datează din 1968, având la bază principiile de organizare si funcţionare centraliste impuse de doctrina comunista.

Evoluţia ulterioara a societăţii româneşti a fost marcată de două evenimente majore care au survenit in istoria României: înlăturarea regimului comunist în decembrie 1989 şi aderarea României la Uniunea Europeană şi NATO. Consecinţa principală a acestor evenimente a fost ieşirea României din matricea totalitară şi orientarea societăţii româneşti către o evoluţie deschisă în care se pun bazele statului de drept, descentralizat, a economiei de piaţă pe baze concurenţiale şi care are ca deziderat satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

În acest context, a apărut necesitatea regândirii structurii teritoriale a Statului Român care ar urma să se materializeze în apariţia unor noi unităţi administrativ teritoriale, regiunile. Apariţia regiunilor ar urma să pună în opera principiul descentralizării administrative  prin crearea unor unităţi administrativ teritoriale de dimensiuni mai mari sub aspect teritorial şi al populaţiei, având o capacitate sporită în gestionarea problemelor cetăţenilor.

În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că, odată cu construcţia europeană postbelică, crearea Comunităţii Europene a impus schimbări politice, economice și sociale majore. Printre schimbările cu impact semnificativ se numără apariţia mișcărilor regionale și întărirea rolului jucat de regiuni ca entităţi administrative, politice și economice, atât în sânul statelor de care aparţin, cât și în cadrul Comunităţii, iar mai apoi a Uniunii Europene. Astăzi, o treime din bugetul Uniunii este utilizat pentru construcţia regională, iar regiunile sunt definite ca: „Entităţi teritoriale, imediat sub nivelul statului, cu putere politică și decizională proprie, exercitată de forul deliberativ ales în mod democratic de locuitorii acestora”.

Mai mult, calitatea României de membru al Uniunii Europene, de contributor dar şi beneficiar al bugetului european, face necesară crearea unor structuri administrative compatibile cu cele existente la nivel european, structuri capabile să absoarbă în mod eficient fondurile europene. Totodată trebuie amintit faptul că România a primit această temă de la UE incă din faza aderării, ea fiind cuprinsă în capitolul 21 al negocierilor privind aderarea.

În aceste condiţii, Partidul Naţional Liberal susţine ideea regionalizării României, a instituirii unităţilor administrativ teritoriale compatibile cu cele la nivel european. Considerăm necesar ca un astfel de proiect trebuie sa fie unul serios şi care să implice dezbateri în  mediul academic, politic, în mass media şi în cadrul societăţii civile.

Regionalizarea României, în viziunea Partidului Naţional Liberal trebuie să aibă la bază principiile europene in materie, descentralizarea administrativă şi respectarea statutului de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Situaţia actuală

Actualele unităţi administrativ – teritoriale sunt instituite prin Legea nr.2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, act normativ republicat în 1981 si modificat prin 181 de alte acte normative, marea majoritate adoptate dupa 1990. Modificările majore care au survenit în organizarea administrativ – teritorială a României s-au referit la apariţia judeţelor Calaraşi şi Ilfov.

Această formă de organizare administrativ teritorială a fost statuată şi prin Constituţia României din 1991, modificată apoi în 2003.

Astfel, Constituţia României prevede:

–  Art.3 – al. (3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. In conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.

–  Art.119  Administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii serviciilor publice.

– Art. 120 – (1)  Autoritatile administratiei publice, prin care se realizeaza autonomia locala in comune si in orase, sunt consiliile locale alese si primarii alesi, in conditiile legii.

(2)Consiliile locale si primarii functioneaza, in conditiile legii, ca autoritati administrative autonome si rezolva treburile publice din comune si din orase.

(3)Autoritatile prevazute la alineatul (1) se pot constitui si in subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

–   Art.121- (1) Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

(2) Consiliul judetean este ales si functioneaza in conditiile legii

– Art.122 – (1)Guvernul numeste cate un prefect in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.

(2)Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, din unitatile administrativ-teritoriale.

(3)Atributiile prefectului se stabilesc potrivit legii.

(4)Prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, un act al consiliului judetean, al celui local sau al primarului, in cazul in care considera actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

In Legea 215 / 2001 privind Administratia Publica Legala se prevede:

Art. 101. – (1)Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice locale, constituită la nivel judetean, pentru coordonarea activitătii consiliilor comunale si orăsenesti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judetean.

Prin urmare, din conţinutul Constituţiei şi a legii 215/2001 reiese faptul că pe lângă administraţia publică centrală, în România, avem încă două trepte ale administraţiei publice locale – unul de bază, reprezentat de comună, oraş sau municipiu şi unul intermediar – judeţul.

In contextul politicii României de aderare la Uniunea Europeană, s-a simţit nevoia construcţiei unor noi structuri (regiunile de dezvoltare) care să aibă responsabilitatea gestionării fondurilor de pre-aderare alocate cu scopul dezvoltării economice şi sociale. Astfel, în conformitate cu prevederile  Legii nr.151 din 15 iulie 1998 privind dezvoltarea regională şi, ulterior, a Legii nr.315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România au fost constituite 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere, formale de altfel, între 4 – 6 judeţe. Practic, regiunea de dezvoltare nu este nicio comunitate teritorială distinctă, nici o instituţie deconcentrată a administraţiei statului. Totodată, ea nu are personalitate juridică. Printre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au fost vecinătatea geografică şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale între judeţe care ar urma să fie rezolvate prin implementarea unei politici regionale. La nivelul fiecărei regiuni există două instituţii implicate – agenţia de dezvoltare regională (autoritate executivă) şi consiliul de dezvoltare regională (autoritate deliberativă).

Principii liberale

Reorganizarea administrativ – teritorială a României trebuie să aibă la bază experienţa europeană în domeniu, mai ales în condiţiile în care România este stat membru al Uniunii Europene, iar structurile nou create trebuie să răspundă exigenţelor europene în materie.

Un proiect autohton privind regionalizarea şi reîmpărţirea administrativ-teritorială a României trebuie să facă obiectul unei dezbateri ample la nivelul tuturor componentelor societăţii. Un astfel de proiect trebuie să beneficieze de un sprijin politic substanţial, având în vedere complexitatea implicaţiilor economice, sociale şi politice care vor apare în cadrul implementării unei asemenea idei.

În concepţia PNL, obiectivele generale urmărite prin implementarea proiectului regionalizării sunt:

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

• implementarea cadrului instituţional necesar pentru a răspunde criteriilor impuse de reglementările europene şi de acces la Fondurile structurale;

• corelarea politicilor şi a activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi a dezvoltării culturale a acestora;

• stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, precum şi participarea regiunilor la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile la care România este parte.

Considerăm insă necesar, ca regionalizarea şi reîmpărţirea administrativ-teritorială să nu se producă brusc,  prin simpla adoptare a câtorva acte normative în această materie care, ulterior, să fie puse în practică, pentru că există riscul major al bulversării sistemului administrativ şi politic românesc în integralitatea sa.

Dacă este să avem în vedere experienţă europeană în domeniul regionalizării observăm că şi alte state importante din Europa au realizat un proiect propriu al regionalizării in etape. Cazul Frantei este cel mai elocvent in domeniu, in condiţiile menţinerii ordinii constituţionale a statului unitar.

Astfel,la sfarsitul celei de-a patra Republici, ideile regionale capata forta datorită necesitatii amenajarii teritoriului si planificarii urbane şi apare idea dezvoltării unei ”regionalizari functionale”, ca bază necesară pentru administratia economica situata intre stat si departament. Ideile regionale sunt puse in practică abia in 1972, când sunt create institutii publice regionale, după ce proiectul regionalizării propus de generalul de Gaulle este respins prin referendum. Ulterior proiectul regionalizării a fost dezvoltat dar Franţa pastrează si in prezent departamentele şi regiunile ca paliere administrative diferite. În ultima perioadă, preşedintele Nicolas Sarkozy a adus in discuţie problema desfiinţării departamentelor

Având în vedere aceste experienţe dar şi aspectele evocate mai sus, propunem ca proiectul românesc al regionalizării să cuprindă două etape distincte.

Intr-o primă etapă, trebuie să fie create regiunile ca unităţi administrativ- teritoriale, în paralel cu menţinerea actualelor judeţe.

Regiunile nou create ar urma să cuprindă 2 – 4 judeţe,  ceea  ce ar insemna 15-20 de regiuni. La conturarea regiunilor se vor avea in vedere zonele istorice dar şi  aspecte de ordin economic şi social.

Regiunile vor fi conduse de către un Consiliu Regional, în calitate de autoritate deliberativă si de Comisie, condusă de un Preşedinte, in calitate de autoritate executivă.

In aceste condiţii proiectul autohton de regionalizare se referă la  descentralizarea regională care presupune crearea unor noi colectivităţi teritoriale la un nivel superior celui al actualelor judeţe, calificate ca regiuni. Regiunea capătă, astfel, o expresie instituţională specifică, care se caracterizează prin aplicarea unui regim general al colectivităţilor teritoriale. Ea formează, deci, o nouă categorie de colectivităţi teritoriale, ce au aceeasi natură juridică cu cea a colectivităţilor teritoriale existente, dar care se distinge printr-un teritoriu mai larg si incluzându-le pe acestea din urmă si prin competenţele lor, care au o vocaţie esenţial economică sau orientate către dezvoltare. Chiar în condiţiile modificării organizării teritoriale, apariţia regiunilor se înscrie în ordinea constituţională a statului naţional, unitar şi indivizibil.

A doua etapă, presupune transferul treptat a unor atribuţii de la nivelul judeţelor către regiuni, în vederea asigurării coerenţei politicilor regionale şi crearea unor unităţi administrativ-teritoriale pe model european.

Atribuţiile regiunilor

Într-o primă etapă, se va avea în vedere ca regiunile să nu preia atribuţiile actualelor judeţe, ci o serie de atribuţii care aparţin administraţiei publice centrale, in vederea realizării unei descentralizări reale. Totodată, la nivelul viitoarelor regiuni urmează să fie atrase fondurile europene destinate dezvoltării României.

Activitati/servicii care pot fi transferate de la nivelul administratiei centrale către regiuni:

– Politici de dezvoltare economic;

– Politici de ocupare a forţei de muncă;

– Contruire, reparare / modernizare drumuri naţionale şi judeţene, poduri şi podeţe,;

– Implementarea programelor de protectie a mediului;

– Administrarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale;

– Sprijinirea modernizării şi viabilizării agriculturii;

– Igiena si controlul sanit veterinar;

– Dezvoltarea turismului;

– Programe de asistentenţă socială;

– Educatia la nivel liceal (constructia, echipamentul si întretinerea unităţilor de invăţământ);

– Sănătatea. Infiinţarea unor centre regionale de sănătate şi cercetare în domeniu, în principal pe lângă centrele universitare;

– Pregătirea si formarea profesională permanenta pentru administraţia locală, deconcentrată şi regional, magamentul funcţiei publice la nivel regional şi local;

– Dezvoltare si planificare urbanistică, amenajarea teritoriului;

– Cooperare trasfrontalieră;

– Utilizarea energiilor alternative.

 Atribuţiile mai sus amintite, au fost creionate avându-se în vedere două aspect:

· transferul unor atribuţii de la nivel central către cel regional, în vederea realizării unei descentralizări reale şi

· identificarea unor atribuţii la nivel regional, care pot fi îndeplinite mai coerent   la acest nivel, având în vedere dificultăţile cu care se confruntă actualele autorităţi locale şi judeţe.

În vederea îndeplinirii acestor atribuţii, va fi nevoie de constituirea unui buget la nivel regional. Astfel, în condiţiile în care proiectul regionalizării se bazează în primul rând pe transferul unor atribuţii de la nivel central către nivelul regional, este nevoie şi de o descentralizare financiară reală, pentru a nu transfera doar atribuţii fără a avea şi mijloacele financiare de a îndeplini acele atribuţii.

În acelaşi timp, urmează ca noile regiuni să fie placa turnantă a atragerii fondurilor euroepene. În vederea accesării acestora este nevoie ca autoritatea regională să susţină o cota parte a proiectului

Aspecte procedurale

Realizarea unui astfel de proiect presupune, în primul rând, amendarea Constituţiei României, sub aspectul introducerii unei noi împărţiri administrative-teritoriale.

În contextul modificării Constituţiei şi a realizării regiunilor, se poate pune problema menţinerii sistemului parlamentar bicameral, imaginând actualul Senat, ca o Camera a Regiunilor. Astfel, fiecare regiune ar urma să fie reprezentă în Camera Regiunilor de 2 până la 6 senatori, iar această cameră a Parlamentului ar urma să fie compusă din 80 -100 de senatori. Concomitent, se poate pune şi problema redimensionării Camerei Deputaţilor.

Existând cadrul constituţional, se poate ulterior adopta o nouă lege privind organizarea administrativ teritorială a României, în paralel cu elaborarea unei noi legi (sau modificarea celei actuale) privitoare la dezvoltarea regională în România.

Construcţia unei noi organizări administrativ –  teritoriale în România, va impune modificări ale legislaţiei şi în alte domenii ce vizează sistemul administraţiei publice, finanţele publice şi fiscalitatea, etc..

Mai mult, implementarea proiectului regionalizării României, va pune şi problema discutării cu asiduitate a problemei Zonelor Metropolitane, sau cel puţin o lege privind administraţia Municipiului Bucureşti.

sursa: PNL