… din motive mai mult sau mai putin obiective, a trecut ceva timp de cand promisesem un comentariu pe temele lansate in ultima vreme in spatiul romanesc de G. M. Tamas. Si, dupa cum se intampla de obicei in astfel de cazuri, estimp iritarea mea initiala s-a mai domolit. Ba, dupa ce i-am urmarit ultima conferinta despre noul Razboi Civil European, m-a prins chiar un soi de drag. G. M. Tamas are, fara doar si poate, tot farmecul unui intelectual de rasa – si tocmai din aceasta cauza e greu sa-l combati « la cutite ». Dar tocmai din aceasta cauza trebuie sa-l combati. Si sarpeleKaa, din Cartile Junglei (varianta animata) avea farmec. Si John Lennon are farmec.
Uneori, cand mai prind la radio « Imagine » (da, Beatles-ii au revenit in topul preferintelor, mai ales a celor tineri), ma surprind si eu fredonand :
Imagine there’s no Heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people
Living for today
Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people
Living life in peace
You may say that I’m a dreamer
But I’m not the only one
I hope someday you’ll join us
And the world will be as one
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people
Sharing all the world
You may say that I’m a dreamer
But I’m not the only one
I hope someday you’ll join us
And the world will live as one.
Melodia e captivanta, te prinde, ti se insurubeaza in creier – ca si Hari Krishna, Krishna, Krishna, Hari Hari, sau Am cravata mea, sunt pionier !). Nici nu mai esti atent la cuvinte. Pe urma, realizez stupiditatea, ma scutur ca dupa un cosmar, si le spun copiilor sa schimbe postul. Nothing to die for ? Nimic pentru care merita, se cuvine, se cade sa mori ?Atunci la ce sa mai traiesti? Kumbaya?
Si cu asta ajungem la G. M. Tamas. Cateva – de altfel, nu putine – dintre observatiile sale mi se par corecte. Nu ma voi ocupa insa acum de ele. Spre deosebire de Tamas, nu asemanarile ma intereseaza cu asupra de masura, ci diferentele. Ca si John Lennon, filosoful maghiar e insa obsedat de eradicarea diferentelor. Toate. Spicuiesc, altminteri lista ar fi prea lunga : dintre public si privat, dintre stat si societatea civila, ecomomie si politica, politica si societate, dintre proprietari si ne-proprietari, dintre barbati si femei, adulti si copii, preoti si laici, homo- si heterosexuali, cetateni si ne-cetateni, etc. (Puteti completa lista singuri cam cu orice diferenta va trece prin minte – puteti fi relativ siguri ca se va regasi pe lista lui Tamas, intr-o forma sau alta.)
Abia odata eradicate aceste diferente ar fi posibila instaurarea egalitatii si, implicit, instaurarea adevaratei justitii.
Nu incercarea de resuscitare a « adevaratului comunism » ma ingrijoreaza pe mine. Etichetele, oricat de importante – dat fiind ca un cuvant nu doar surpinde ci si creeaza realitate – ma ingrijoreza, dar nu peste poate. Pe partea mea ii putem spune si « adevaratul ananas ». Ceea ce ma sperie sunt ideile tupilate indaratul etichetelor.
Egalitatea lui G. M. Tamas nu e totuna cu egalitatea lui Cristian Ghinea (vezi ultimul sau articol pe aceasta tema in Dilema Veche). In functie de cum si de unde anume o privesti, egalitatea lui Ghinea e fie o fictiune utila (ne comportam «ca si cum » am fi egali) – la urma urmelor un joc de socializare cat se poate de serios (mai intai ne jucam de-a mama si de-a tata, pe urma devenim mame si tati) – fie o egalitate in fata legii. In calitatea noastra de cetateni, toti suntem egali. Sau, daca preferati o varianta clasica, toti suntem egali in fata lui Dumnezeu (fiind creati dupa chipul si asemanarea), dar fiecare om e unic in ochii lui Doamne-Doamne. Avem, asadar, pe de o parte, o egalitate care cauta sa eradicheze programatic toate diferentele, pe de alta, o egalitate care le cultiva, o egalitate care recunoaste unicitatea fiecaruia dintre noi.
G. M. Tamas ar protesta, probabil, sustinand sus si tare ca, dimpotriva, tocmai comunismul elibereaza « adevarata » unicitate a individului, il dezalieneaza, etc. S-ar insela, insa, pana la cer si, daca cerul nu l-ar sustine, s-ar indela pana la pamant – vorba lui Nichita Stanescu. Dezalienarea totala a individului (n.m. – de la « imposibil de impartit », divizat) e cel putin la fel de periculoasa precum alienarea totala. Un anumit grad de « alienizare » e inevitabil conditiei umane. Constiinta de sine nu se poate realiza in afara unei etape de « obiectivizare », i.e. unei distantari de sine, i.e., unei alienari (vezi Hegel). Mai mult, unicitatea fiecaruia dintre noi este asigurata tocmai pe baza acestor identitati suprapuse (in cazul meu, bunaoara, barbat, alb, heterosexual, ochelarist, fumator de pipa, dubla cetatenie, tata, sot, s.a.m.d. – ordinea e aleatorie, nu incercati sa-i gasiti semnificatii ascunse). Zicea Georg Simmel, inca la inceputurile secolului al XX-lea, ca unicitatea individului in modernitate e asigurata de combinatia unica a apartenentei la multiple grupuri.
Fascinant in postmodernitatea tarzie – si aici filosoful maghiar da, in repetate randuri, tarcoale unei intuitii demne de respect – e usurinta (cel putin aparenta) de care dispunem in a ne alege identitatile. Putem alege sa ne schimbam sexul, sa fim parinti sau nu, sa emigram sau sa ramanem acasa, sa traim « sanatos » sau dimpotriva, ne putem alege meseria sau partenerii de viata (si ii putem schimba), s.a.m.d.. Ne putem prezenta ca romani, europeni, atei, credinciosi, conservatori, liberali, libertarieni sau comunisti, etc. In mediul virtual, alde Facebook, aceasta libertate creste exponential si capata consitente comico-tragice : un vanzator de macaroane se poate prezenta drept un poet romantic, o gospodina ca un soi de Angelina Jolie, etc.
Suntem, vorba lui Sartre, condamnati la libertate – iar asta, la o prima vedere surprinzator, pare sa-l deranjeze pe G. M. Tamas. Suntem liberi, spune el, taman atunci cand ne-am dori sa fim exploatati putintel, si anume prin partile esentiale. La o privire mai atenta, iritarea (bine-stapanita) in fata acestui exces de libertate degeaba (vorba lui Marin Sorescu: « O, intre stele e atata timp – degeaba ! ») are o explicatie cat se poate de logica : odata intrat pe toboganul ideilor e greu, daca nu imposibil de-a dreptul sa te mai poti intoarce. Asa sunt ideile, bata-le norocul sa le bata – incapatanate. Si asa se explica de ce preamaritorul « fortelor egalitatii » recunoaste in aceeasi conferinta, fara sa clipeasca (prea des), ca proletariatul nu visa egalitate, ci suprematia. Asa se explica si de ce, in conferinta despre Razboiul Civil European, filosoful pacii universale nu-si poate reprima nostalgia pentru etapa confruntarii directe intre doua mari forte institutionalizate si trecerea de la asediul Palatului de Iarna la jalnicele incendieri de masini. Drumul spre pace nu poate trece, aparent, decat printr-un razboi total.
Asta, sa spun drept, ma sperie.
Noul razboi, zice G. M. Tamas oarecum dezamagit, nu mai e institutionalizat, ci se da acum inlauntrul fiecaruia dintre noi. Gresit : acest razboi s-a dat dintotdeauna inlauntrul fiecaruia dintre noi si inapoiatii aia din Evul Mediu intunecat stiau eu ce stiau cand vorbeau despre relatia dintre forum internum si forum externum. « Inapoiatii » aia si-au dat seama ca acest razboi nu poate fi rezolvat odata pentru totdeauna si pentru toti, ca face parte din conditia umana. Cand spui ca l-ai castigat, atunci l-ai pierdut. Asta e – nu poti sari peste propria-ti umbra. Or, in clipa in care realizezi acest lucru, devii, vrei – nu vrei, un soi de conservator : accepti, precum Burke, ca nu poti ramane decat schimband. Ca intre cei de dinaintea ta si cei ce vor urma dupa tine, tu nu esti decat o tranzitie. Dar ca aceasta tranzitie are doua sensuri de mers.
Ma infurie si ma sperie nedreptatea, dar si mai tare ma sperie si ma infurie echivalenta dintre egalitatea a la Tamas si justitie (sa-i spunem, hegemonic, dreptate de la dreapta) cuplata convingerii ca o justitie absoluta poate fi posibila hic et nunc. Iaca secretul luiPolichinelle : nu poate. Iar a intretine, cu seriozitate, aceasta idee nu doar neproductiv. E periculos de-a dreptul. Unele idealuri, desi imposibile, sunt utile. Exista mori de vant cu care merita sa te infrunti. Nu acesta, care echivaleaza egalitatea cu dreptatea. Aristotel – si, din cate inteleg, G.M. Tamas ii admira pe clasici – spunea ca adevarata justitie e sa dai egal la egali si inegal la inegali. Cum si cine stabileste asta sunt intrebari la care mai bajbaim inca dupa raspunsuri.
Am spus « inca » ? Am gresit. Vom bajbai de acum incolo, in veacul vecilor, pana ce oamenii vor mai fi oameni. Dupa, nu ma mai bag. A-ti imagina sau a sugera – usurel incoerent, intre noi fie vorba – ca ai gasit solutia ( si inca unde ? In relatia capital-munca !) e o dovada de – cum sa-i spun ? – imaturitate. Acceptabila pana la o varsta, laudabila pentru incapatanare pana la alta, alunecand incetisor in penibil dupa o vreme.
Ar mai fi multe, foarte multe de spus, dar ma opresc aici.
Repet : mi-e drag G. M. Tamas, dupa cum mi-e drag si John Lennon. Mi-s dragi visatorii, dar ma sperie visatorii care se iau in serios. Astia imi dau cosmaruri.
PS Ca tot veni vorba de visatorii care se iau in serios, am o problema si cu sintagma « stat minimal » promovata de ordoliberalism. Dar cum pana la conferinta pe aceasta tema (programata pentru 28 iunie) mai sunt cateva zile, nadajduiesc sa am timp sa-mi spun pasurile.
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente