… astazi (28 iunie), la Hotelul Athenee Palace Hilton, Sala Diplomat, va avea loc, incepand cu ora 12 :00, conferinta « Ordoliberalismul si economia sociala de piata – un proiect de reforma a societatii romanesti ». Organizata de Institutul de Studii Populare si Konrad Adenauer Stiftung, conferinta va fi prezidata (cum altfel ? ) de infatigabilul Valeriu Stoica si va beneficia, printre altii, de prezenta premierului Emil Boc. Cum scopul intalnirii e unul pur intelectual – prezentarea unui document cu acelasi titlu redactat de Thomas Kleininger, Mihail Neamtu, Costea Munteanu, Valentin Ionescu si Radu Simandan, rautaciosii s-ar putea intreba la ce-i trebuie chelului tichie cu margaritare. Dar rautaciosii cu pricina s-ar insela profund. Dimpotriva, prezenta premierului – a oricarui premier – la orice manifestatii de acest gen se cuvine salutata cu entuziasm.
Pentru a intelege de ce, e suficient sa ne aducem aminte de o povestire din Patericul Egiptean. Cica un calugar, novice in cele ale pustiei, merge la un avva sa-si spuna pasurile si sa caute cuvant de invatatura : « Avvo, nu stiu ce sa ma fac ! Ma rog, dar sufletul meu nu e miscat defel ! Ce rost mai au atunci rugaciunile ? » [Nota : Stiu ca e greu, dar va rog sa acceptati pentru o clipa ca pentru unii oameni asemenea intrebari sunt esentiale.] In buna traditie a pustiei, avva cu pricina nu ii raspunde imediat, ci il pune sa umple un opait cu ulei. Apoi il pune sa-l goleasca. Apoi il pune sa proveasca inlauntrul opaitului : « Ei ? Mai este ceva ulei inlauntru ? », intreaba avva. « Mde », raspunde ucenicul, « a mai ramas ceva lipit de pereti ». « Tot asa si cu rugaciunea, fiule. Ceva-ceva tot mai ramane lipit de peretii inimii. »
Si-acum, c-am lamurit, nadajduiesc, aceasta problema, sa trecem la adevaratele pasuri. Ordoliberalismul, asa cum e prezentat in documentul ce va fi prezentat astazi [Nota : Voi incerca sa-l atasez in PDF, dar nu promit sa si reusesc.], merita toata atentia. E, simplu spus, un liberalism ce incearca sa-si depaseasca propria conditie. Un liberalism « cu fata umana », conservatoare, dezbarat de marile metehne ale ideologiei. Prin urmare, cum area majoritate a afirmatiilor de acolo nu por sa fiu decat de acord. Cum, insa, ordo- sau nu, liberalismul ramane liberalism, problemele fundamentale raman – desi bine tupilate – aceleasi. (Din acest punct de vedere, faptul ca documentul a fost redactat « la mai multe maini » reprezinta deopotriva un avantaj – pentru indulcirea tonului liberalismului economic pur – si un dezavantaj – pentru incoerenta ideatica.)
Nu poti, bunaoara, vorbi, in aceeasi rasuflare, despre nevoia unui « stat minimal » si a unui « stat puternic ». Nu am o problema cu ideile care se ascund in spatele etichetelor (eventual, cu privatizarea sistemului de sanatate – de ce nu si educatia ?), ci, de asta data, cu etichetele in sine. Sintagma « stat minimal » trimite automat gandul la « statul trebuie redus pentru ca e rau din principiu ». « Statul e dusmanul ». Si, desi autorii fac eforturi disperate (si laudabile) pentru a nuanta si evita aceasta perceptie, e greu sa scapi de aceasta senzatie, dupa cum e greu sa bei ceva dintr-o sticla pe care scrie, cu litere de-o schioapa, OTRAVA si pe eticheta troneaza un cap de mort.
S-ar putea crede ca avem de-a face cu o problema simplu de rezolvat – o problema de eticheta (sic !). Schimbam eticheta, ce mare scofala ? La o privire mai atenta, insa, lucrurile devin mai complicate, cu radacini mai adanci decat ne-am putea inchipui. Statul, in viziunea ordoliberala prezentata astazi, ramane, in buna traditie liberala, produsul unui contract social (sau/si guvernamental). Or, a sustine cu seriozitatea unui Thomas Kleininger, bunaoara, asa ceva in secolul al XXI-lea, e mai mult decat un fals istoric. E un fals istoric pentru ca nicaieri, nicicand, vreun stat a aparut ca urmare a unui asemenea contract/contracte intre indivizi autonomi – nici macar Statele Unite, probabil exemplul care se apropie cel mai mult de aceasta fictiune. Bine, veti spune, nu e un fapt istoric, dar e o fictiune utila. Gresit din nou ! E o fictiune, ce-i drept, dar una extrem de pernicioasa, ale carei roade le culegem, de fapt, astazi. (C-asa sunt ele fictiunile, fie ele de dreapta sau de stanga – se incapataneaza sa faca si copii in carne si oase.)
Faptul ca, nici macar filosofic vorbind, fictiunea nu sta in picioare, s-ar cuveni sa ne dea de gandit. Nu voi intra acum in Aristotel si Hegel – desi, fara doar si poate, ar merita. Nu voi incepe nici sa argumentez de ce, presupunand ca salveaza « societatea civila », aceasta teorie o face in realitate total dependenta de sfera politicului – am facut-o cu alte ocazii. Ma voi multumi sa constat doar ca ideea unui contract social si/sau guvernamental pleaca de la premisa unor oameni atomizati, auto-nomi (i.e., care-si dau propria lege) si independenti – or asa ceva, vorba ardeleanului, nu se exista. Iar daca piatra de temelie a unui sistem filosofic se bazeaza pe-o utopie evidenta, rezultatele vor fi pe masura. La dreapta sau la stanga. Daca – dupa cum fac autorii documentului – libertatea in sfera economicului e asigurata prin contract, nu poti sustine, in acelasi timp, ca sferele economicului, politicului si socialului sunt separate chiar daca interdependente, dar totdata ca si in celelalte sfere libertatea omului se bazeaza tot pe … contract. Nu poti extinde contractul dincolo de sfera care ii e proprie fara a-ti asuma riscuri majore (vezi John Morley, Despre compromis). Cand ajungi la morala « prin contract », a la David Gauthier (Morals by Agreement), a-i intrat deja pe un topogan de pe care apelul la morala si valorile crestinatatii devin cel putin ridicole. Nu poti face apel la generozitatea, spiritul de sacrificiu si caritate unor rotite caroara adineauri le-ai spus ca pot deveni ce le taie capul – ceas, locomotiva sau bicicleta. Sau ca pot ramane pe vecie rotite de sine statatoare.
« Fictiunile » se bat cap in cap, cu rezultatele vazute, stiute si traite. Asta e farmecul discret al democratiei. Dupa cum spunea, parca, Abraham Lincoln, ii poti prosti pe unii oameni tot timpul, ba chiar ii poti prosti pe toti pentru o vreme, dar nu poti prostii toti oamenii, tot timpul.
Nu, oamenii nu au creat statul prin decizii individuale si voluntare. Faptul ca, istoric vorbind, statul urmeaza omului, familiei, tribului sau mai stiu eu carei forme de organizare, nu are nimic de-a face cu dialectica om-stat. Tragand usurel si aristotelian lucrurile de par, faptul ca aparitia ceasului (sau a avionului,etc) succede temporal aparitia pieselor necesare pentru constructia ceasului sau avionului nu presupune ca, logic vorbind, piesele care-l compun au aparut din senin si-au decis de buna voie sa devina ceas, avion sau locomotiva. Dimpotriva, inseamna ca ideea de ceas, avion sau locomotiva a facut posibila aparitia pieselor necesare. In cazul relatiei om-stat lucrurile sunt, de buna seama, ceva mai complicate, dar e suficient daca ati prins ideea. Nu poti face simplificari nepermise, pentru ca se intorc in realitate si te lovesc peste dinti. Si e pacat de ei, ca-s ai tai. Neincrederea galopanta in sfera institutionalizata a politicii aici isi are radacinile – in (varianta engleza) a teoriei contractului social.
Despre aceste fundamente gresite pe care incearca sa se cladeasca o viziune altminteri generoasa mi-ar face placere sa se discute astazi la Hilton, eventual la o pauza de cafea. Nu, nu va ingrijorati : n-ar fi o pierdere de timp. Ceva, ceva to tar ramane lipit de peretii inimilor. Cine stie ? Poate chiar de cei ai inimii lui Emil Boc.
PS Documentulcu pricina poate fi citit (nadajduiesc) aici: ordo
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente