Unul din sectoarele economice primare cele mai afectate de recesiune rămâne domeniul construcţiilor. În prezent, deşi anumite ramuri economice cum ar fi industria , de care de fapt se leagă uşoara revenire a economiei româneşti, au crescut notabil, industria de construcţii îşi continuă declinul.
Statul reacţionează şi propune pentru stimularea revenirii economice, după modelul Keynesian de combatere a crizei economice, intervenţie masivă în domeniul investiţiei în infrastructură.
Înainte de încerca un răspuns la întrebarea propusă prin titlu, aş vrea sa fac câteva clarificări
Primul comentariu ar fi legat de termenul construcţii. Există o permanentă confuzie de terminologie – construcţii pot însemna infrastructura sau cum e numeşte INS construcţii tehnice (drumuri, poduri, reţele utilităţi, amenajări hidrotehnice sau de teren) dar si clădiri de diverse feluri (primării, spitale, scoli, universităţi, unităţi militare, aeroporturi). Limba engleză oferă o distincţie mai clară intre “mediu construit” ce include infrastructura – “built environment” şi construcţii/clădiri – “buildings”. Această distincţie este relevantă conceptual dar şi economic. În România – construcţiile de infrastructură, drumurile, amenajările de teritoriu, rămân exclusiv proiecte publice – iar mediul privat se implică numai în zona construcţiilor comerciale, rezidenţiale, industriale.
O a doua idee este legată de natura produsului final al industriei de construcţii. Un produs complex şi de regulă unicat, ce necesită engineering distinct pentru fiecare proiect în parte, o mobilizare financiară substanţiala dar şi la nivel de resursă umană, cu un ciclu de realizare ce se numără în ani şi o durată de viaţă ce se numără în decenii dacă nu secole.
O ultimă idee este legată de natura industriei în sine. Din punct de vedere tehnologic, industria de construcţii este o industrie lentă, la polul opus fiind să spunem industria IT, unde salturile tehnologice se numără în ani . Anumite tehnici de construcţii datează de milenii iar altele se preschimbă greu sau în zeci de ani. Nu înseamnă ca nu există inovaţie, numai că exista limite fizice de aplicabilitate.
Uzinarea deocamdată nu poate fi decât parţială, şi în ciuda avansului mecanizării şi transporturilor, multe operaţiuni se fac cu contribuţie umană directă, spre deosebire să spunem de majoritatea altor industrii ce au redus prin mecanizare, automatizare, robotizare personalul uman necesar. Într-un fel este firesc, nu poţi produce o clădire de birouri în fabrică după care să o transporţi şi sa o plantezi în oraş. Este fizic imposibil sa preasamblezi şi să transporţi un obiect cu milioane de repere, cu dimensiuni de zeci de metri şi care cântăreşte mii sau seci de mii de tone.
Acestea fiind spuse sa trecem la miezul chestiunii.
Ce importanţă au construcţiile? La anul de maxim, 2008, construcţiile erau responsabile de 10,6% din PIB (date INS) şi aveau o contribuţie la creşterea PIB de 16,5%. Cu alte cuvinte o creştere sau o scădere de 20% în acest domeniu afectează PIB cu aproximativ 2%.
E mult, e puţin? În condiţiile în care în 2011 se speră la o creştere de 1,5% – este relevant.
Ce presupune intervenţia masivă a satului în acest domeniu?
În primul rând merită spus că statul a fost aproape absent în aceste sector în ultimii douăzeci de ani, ceea ce pentru o doctrină economică non-intervenţionistă – poate părea o veste bună. Dar având în vedere particularităţile locale – de fapt este o veste proastă. Pur şi simplu avem nevoie de autostrăzi, drumuri mai bune, energie din resurse regenerabile dar şi de porturi, aeroporturi sau amenajări agricole care cel puţin pe moment depind aproape exclusiv de sectorul public.
Tot în anul 2008 – contribuţia publică la sectorul construcţiilor este de doar 3,1 % (cf INS) ceea ce înseamnă aproximativ 0,3% din PIB. Ce semnifică acest 0,3% din PIB? Semnifică de fapt ce constatăm uşor cu toţii : lipsa autostrăzilor dar şi a spitalelor, şcolilor sau pieţelor publice, a parcurilor sau a unor centre amenajate ale oraşelor. Dar semnifică şi faptul ca o trecere a deficitului bugetar de 3% către zona investiţiilor în construcţii ar mări volumul acestora de 10 ori! Iată o ilustrare sugestivă a ceea ce transmite guvernul si preşedintele spunând nu mai vrem să ne împrumutăm pentru cheltuieli curente (pensii, salarii, întreţinere) ci pentru investiţii. „Evadarea” oricărui surplus bugetar în zona de consum public curent şi nu în investiţii este într-adevăr o explicaţie. O altă explicaţie este una istorică – până în 1990 – sectorul public care avea un track-record impresionant în construcţii de toate felurile , tehnice, rezidenţiale, industriale – sub imperiul multor schimbări legate de proprietate, declinul industriei, declinul general economic – cu excepţia unor lucrări de întreţinere, aproape se opreşte. Sectorul public nu mai are „antrenament” în zona construcţiilor şi asta explică mai departe şi performanţele slabe în derularea şi implementarea proiectelor.
Vestea bună este că în prezent există finanţare – cel puţin teoretic, după ultimele declaraţii bugetul public a rezervat sume pentru investiţii – sume la care s-ar adăuga componenta europeană. Poate această intervenţie să alimenteze creşterea economica? Cu siguranţă, dar în măsura în care este de amploare. Proiectele mari sau foarte mari, mobilizează resurse financiare dar şi resurse umane notabile. Efectele se multiplică în economie, locuri de muncă, producţie în alte ramuri sau la finalizare rezultă o infrastructură mai bună care optimizează performanţa economică generală. S-ar mai adăuga şi un important efect de încurajare la toate nivelele societăţii. Dar…
Cu cât un proiect de construcţii este mai mare problemele se multiplică exponenţial. Până la startul fizic, procedurile pregătitoare consumă timp ce uneori concură ca durată cu execuţia în sine. Studii pregătitoare, pre-proiecte, proiectarea, obţinerea şi asigurarea finanţării, proceduri de contractare publică, toate se pot întinde pe parcursul anilor. Execuţia implică probleme de monitorizare, continuitate a plăţilor, asigurarea a unui nivel de calitate finală. Aceste etape necesită un know-how legat de management de proiect care abia se construieşte în zona privată, în zona publică nefiind o practică de rutină, mai ales în condiţiile în care s-au derulat prea puţine proiecte publice în ultimii ani.
O soluţie de reducere a timpului de derulare a unui proiect este suprapunerea etapelor, ceea ce se şi obţine de exemplu prin suprapunerea proiectării cu execuţia – spre exemplu în zona contractelor noi de autostrăzi – în care antreprenorul asigură şi designul. Dar aici elementul monitorizare devine critic – mai ales în condiţiile în care antreprenorul controlează nu numai execuţia ci şi proiectarea.
Construcţiile sunt o industrie dură şi este de înţeles. Riscurile pe care şi le asumă antreprenorul, mai ales în zona proiectelor mari, sunt semnificative atât tehnic cat şi financiar. În acelaşi timp sectorul public este responsabil faţă de contribuabil legat de finalizare, calitatea obţinută dar şi de costul final. Regulile de bună-practică ca şi standardele de cost sunt foarte utile şi oferă control şi referinţă ambelor părţi, dar la ambele secţiuni abia facem primii paşi.
Relativa lentoare de evoluţie tehnologică a domeniului ne avantajează, putem relativ uşor avea aceeaşi calitate în România la autostrăzi de exemplu ca şi în Germania. Această oportunitate este contrabalansată de lipsa de exerciţiu locală în ceea ce priveşte concepţia, proiectarea sau execuţia marilor proiecte de infrastructură.
Concluziile?
Investiţiile publice în construcţii sunt vitale nu numai pentru revenirea economică dar şi pentru a clădi o economie stabilă şi performantă.
România nu poate evolua fără modernizare la nivelul mediului construit. Mai mult, aportul la PIB al acestui domeniu este semnificativ – şi fără o stabilizare a activităţii în construcţii este greu sa vorbim de „creştere sustenabilă”. După o lungă pauză, este necesar şi oportun ca sectorul public să se implice notabil cel puţin în zona construcţiilor „tehnice”, o astfel de prezenţă având rolul de a dinamiza nu numai sectorul de construcţii ci şi alte sectoare implicate în „supply-chain”, de la industria extractivă şi până la fabricanţi sau transportatori.
Pozitiv este faptul că există voinţă şi conştientizare la nivel guvernamental dar şi faptul că există finanţare accesibilă. Mai puţin pozitiv este că prin perspectiva de know-how şi management nu e clar în ce măsură sistemul public este pregătit să asigure brusc o participare consistentă – ce ar trebui să crească accelerat de la aproape zero la o valoare semnificativă la nivel de PIB. Capacitatea managerială privind asigurarea înscrierii proiectului în parametrii doriţi de calitate, buget şi durată rămâne de asemeni un punct sensibil. În acelaşi timp există elemente externe ce concură spre această ţintă – Europa vrea o convergenţă reală şi fără investiţii aceasta nu se poate realiza.
Nu as încheia fără o concluzie secundară. Cele câteva date statistice prezentate anterior indică că nu avem lucrări publice noi, de amploare, pentru că nu am avut bani rezervaţi în cadrul bugetului public pentru astfel de proiecte de investiţii, şi ca urmare în lipsa participaţiei proprii nici acces la surse complementare de finanţare. Domeniul construcţiilor a rămas pe un plan secundar, iar creşterea din 2005-2008 a avut loc numai pe zona privată de „civile” (rezidenţial, industrial, comercial sau birouri). În prezent pare că filosofia bugetară s-a reajustat major – în direcţia eliberării unor sume semnificative pentru investiţii, un prim pas de ieşire din cercul vicios în care nu avem investiţii, modernizare şi creştere pentru că nu avem bani şi nu avem bani pentru ca nu avem investiţii, modernizare şi creştere.
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente