Nu putem da altor ţări lecţii privind ajustarea fiscală din România. Într-adevăr măsurile de austeritate sunt dintre cele mai dure din Uniunea Europeană iar corecţia fiscală este una ambiţioasă. Suferim însă la capitolul calitate a ajustării fiscale, punct slab care va aduce după sine rate mici de creştere economică, lipsa de sustenabilitate a modelului de creştere şi o convergenţă reală lentă faţă de ţările dezvoltate.
România a intrat în criză cu o situaţie macroeconomică dezechilibrată. Contagiunea crizei financiare globale s-a suprapus efectului de cauzalitate cumulativă – efectele negative ale crizei externe fiind accentuate de dezechilibrele interne deja existente. Alături de Letonia, noi eram puternic dependenţi de fluxurile de capital străin, atât pe partea de sector public cât şi pe cea a sectorului privat. Problema deficitelor gemene ridicate (5,4% din PIB deficit bugetar efectiv şi 13% din PIB deficit de cont curent în 2008) a condus la o marjă de manevră redusă pentru a susţine financiar stimuli fiscali adecvaţi.
Pe de altă parte, România a avut un management inadecvat al politicilor macroeconomice. Politicile fiscale prociclice au condus la crearea de spaţiu fiscal în perioadele de decalaj recesionist şi epuizarea acestuia în perioadele cu decalaj expansionist. România a făcut ajustări fiscale de anvergură atunci când economia funcţiona sub potenţial, contrar postulatelor teoriei macroeconomice, care recomandă procese de consolidare fiscală în perioadele de expansiune.
Toate acestea au determinat nevoia unei ajustări fiscale largi, ce trebuia începută încă din 2009. Cu toate că gradul de libertate asigurat decidenţilor de politici macroeconomice din România a fost redus, ajustarea fiscală trebuia să fie una bine gândită, etapizată raţional şi neapărat comunicată inteligent, pentru a fi înţeleasă de către public.
Goana după ţinte strict cantitative, accesarea fără măsură a supapei împumuturilor, tăierea investiţiilor în motoare de creştere endogenă (capital uman, tehnologie, cercetare dezvoltare s.a) şi explicaţiile inadecvate transmise de comunicatorii guvernamentali au făcut ca ajustarea fiscală din România să fie caracterizată ca una mai degrabă “contabilă” decât una cu “viziune macroeconomică”.
Există cel puţin 10 argumente care pot fi invocate în caracterizarea ajustării fiscale din România ca fiind una de slabă calitate.
1. Ţintele programului de ajustare nu sunt credibile. Condiţionalităţile convenite cu FMI privind deficitul bugetar nu au fost atinse decât prin neincluderea arieratelor, aceasta fiind de fapt o amânare a deficitelor. Ţintele anunţate au fost contradictorii, Guvernul anunţând un obiectiv de atins privind deficitul bugetar din 2012 de 3% din PIB după metodologia cash iar FMI vorbeşte despre 3% după metodologia ESA (care include printre altele şi arieratele). În plus, continua schimbare defavorabilă a ţintelor de-a lungul anului a indus lipsă de credibilitate.
2. Reformele structurale sunt lente. Măsurile pro creştere economică sustenabilă sunt puţine. România are o dezvoltare instituţională lentă, birocraţia este încă ridicată, predictibilitatea în mediul de afaceri este anemică. Motoarele de creştere economică endogenă – investiţii în cercetare dezvoltare, inovare, cunoştinţe, capital uman – sunt puternic gripate. Reformele structurale în sănătate, agricultură şi infrastructură se lasă încă aşteptate.
3. Etapizarea măsurilor din programul de ajustare a fost suboptimală, prelungind recesiunea. Pachetul de ajustare trebuia gândit şi aplicat uniform, pe perioadă determinată şi cît mai scurtă, pentru a evita prelungirea căderii economice. Dacă în 2008 şi 2009 s-a ajustat puternic sectorul privat (cu 3,2 şi, respectiv, 10% din PIB), de-abia în 2010 a început corecţia în sectorul public. Amânarea ajustării celui din urmă a făcut ca sectorul privat să fie lovit de două ori şi pe o perioadă mai mare de timp.
4. Programul de ajustare este prost comunicat. Echipa care implementează programul are credibilitate redusă. Bâlbele, cunoştinţele reduse de macroeconomie, lipsa unor nume prestigioase din Guvern face necredibil întreg programul. Cuvintele simple, schimbarea de discurs în funcţie de publicul căruia se adresează s.a. nu au fost tactici luate în considerare. La doi ani de la intrarea României în criză, publicul larg nu a înţeles de ce a fost nevoie de ajustare fiscală la noi şi ce lecţii trebuie să înveţe din această criză.
5. Lipsesc strategiile alternative de finanţare. Absorbţia lentă a fondurilor europene (gradul efectiv, real, de absorbţie fiind în jur de 3%), “ruperea” punţilor de cooperare cu ţările emergente (vezi soluţia China) au făcut ca România să depindă şi acum de împrumuturile de pe piaţa internă (un alt factor care a ţinut “sus” dobânzile bancare şi a determinat apariţia efectului de crowding out). Noi nu avem nici acum un tampon financiar la Trezorerie care să acopere minimum 4 luni din nevoia de finanţare publică, chiar dacă această prevedere a fost trecută încă din prima Scrisoare de Intenţie convenită cu FMI.
6. Programul de ajustare este inechitabil. Se taie uniform veniturile bugetarilor (nestimulând de niciun fel calitatea în acest sector), se reduc programe de asistenţă socială (unele pe bună dreptate), se taie subvenţiile bolnavilor de cancer etc. Pe de altă parte, românii văd aproape zilnic bani publici cheltuiţi aiurea, începând de la vizite irelevante în străinătate până la săli de sport şi parcuri de joacă pentru copiii de peste 70 de ani.
7. Programul de ajustare nu stimulează crearea de locuri de muncă. Conform INS, efectivul salariaţilor din economie a scăzut de la 4,835 milioane persoane în septembrie 2008 la 4,131 milioane persoane la sfârşitul lunii aprilie 2011. Minus 704.000 salariaţi. În plus, majoritatea ţărilor UE care au făcut corecţii fiscale au căutat ca investiţiile din bani publici să fie prioritizate în funcţie de efectele lor de multiplicare, mai ales pe piaţa muncii. Programul de Convergenţă al României confirmă inerţia puternică pe piaţa muncii pentru următorii 3 ani, contribuţia factorului muncă la creşterea economică fiind 0 pe linie.
8. Modelul de creştere economică nu se schimbă. Estimările FMI arată o contribuţie negativă a factorului total de productivitate (de 0,4 ppt) la ritmul de creştere economică pentru perioada 2010-2015. Adică nu se văd plusuri de competitivitate, progres tehnic, îmbunătăţirea capitalului uman, dezvoltare institutionala, plusuri în cercetare, dezvoltare, inovare, cresterea calităţii guvernantei macro si a celei corporative, dar si cresterea eficientei energetice, de exemplu.
9. Mixul dintre politica fiscală şi cea monetară nu funcţionează. Când ai crescut TVA ul şi ai dublat practic estimarea privind inflaţia, ai legat de mâini politica băncii centrale privind reducerea graduală a ratei dobânzii. Care ar fi ajutat foarte mult şi Guvernul, şi firmele private, şi indivizii. Relansarea economică avea şanse mai mari şi se făcea mai rapid.
10. Se consolidează riscul unor noi dezechilibre. Dacă reducerea deficitelor gemene (bugetar şi de cont curent) este un lucru bun, unul rău îl reprezintă reducerea capacităţii productive potenţiale a României la jumătate faţă de perioada precriză, efectele negative ale îmbătrânirii – creşterea cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii şi a deficitelor din bugetul de pensii dar şi amânarea plăţii unor drepturi salariale câştigate în instanţă de anumite categorii profesionale.
Radu Zlati 
Comentarii recente