În ultimii doi ani de zile vedem pe ecranele televizoarelor patriei un Traian Băsescu eroic. Care incepând din iunie 2010 a luat hotărârea de a se lupta cu criza, infruntand-o cu pieptul gol. Las că nu este singur ci întovărăşit de Emil Boc, un Sancho Panza modern care ştie de minune să reproducă şi să amplifice orice alegaţie a stăpânului său. Iar în spatele acestuia o armată din ce în ce mai demoralizată dar încă flămândă şi deci gata să execute la timp şi fără greşeală orice ordin al Conducătorului statului (există chiar şi o Dulcinea, fostă fată în casă, dar nu ne vom ocupa de ea acum). Acestă imagine de luptător care îşi asumă eroic reforma statului românesc (de la condamnarea comunismului la restructurarea aparatului de stat obez) este aceea pe care vuvuzelele portocalii si băsescienii de toate felurile caută să ne-o vâre în subconştient, incepând de prin 2006: omul născut din popor şi asemănător poporului (la vorbă, la faptă…), sincer până la brutalitate (şi până la mojicie), om dintr-o bucată, care luptă împotriva sistemului mafiot, a mogulilor şi, mai recent, a crizei economice.
Marioneta haotică
Primul mandat prezidenţial ne prezintă un Băsescu oarecum haotic. În afara unei constante (din 2005) note antiliberale şi anti-Tăriceanu, nu vedem un fir roşu al acţiunilor prezidenţiale ci mai degrabă o activitate frenetică a unui pompier piroman, care dă foc clădirilor pentru ca apoi să işi poată exercita acţiunea salvatoare. Un animal politic cu instincte acute şi reacţii prompte la schimbările de mediu politic, dar cam atât.
În perioada mandatului 2004-2009 Băsescu nu a manifestat propensiuni apăsate înspre ideologia de dreapta (i-ar fi fost şi greu, fiind de fapt un proaspăt convertit). Dimpotrivă, la sfărşitul anului 2008 îl găsim cu accente populiste de stânga, fiind gata sa dea (salarii mărite) la tot cartierul!
Singurul accident care ţine de dreapta este condamnarea crimelor comise de către regimul comunist. Dar este întotdeauna bine să ne aducem aminte că respectiva condamnare a venit în urma presiunii din partea intelectualilor care îl sprijiniseră şi cauţionaseră în alegerile prezidenţiale din 2004, şi a fost o condamnare vădit contre coeur.
Nici în campania din 2009 nu vedem un Băsescu poziţionat pe dreapta. Discursul său a fost axat pe apologia realizărilor din 2004-2008 (realizări ale guvernării Tăriceanu dar asumate cu tupeu nesancţionat de către electorat) şi pe discursul anti-establisment (reducerea numărului parlamentarilor, lupta cu mogulii).
Pentru ca anul 2010 să ne prezinte un Băsescu reloaded, dar de data aceasta un Băsescu plasat clar pe partea dreaptă a eşichierului politic. De unde această schimbare la faţă?
Marioneta şi păpuşarul
De unde până unde un Traian Băsescu ajuns la înălţimea acelor idei, la profunzimea înţelegerii mecanismelor economice şi sociale care au dus la hipertrofierea aparatului de stat? De unde conştientizarea sacrificiilor pe care poporul român trebuie să le facă pentru ca destinul său naţional să se înscrie pe alte coordonate?
Din experienţă personală – nu. Băsescu a fost toată viaţa un bugetar (dacă nu punem la socoteală vasta sa expereinţă de bişniţar de kentane, blugi şi pantaloni supraelastici, în perioada lui Nea Ceaşcă; sau aceea, mai scurtă şi falimentară, de producător de îngheţată).
Din studii – nu. A fost un elev mediocru (cu îngăduinţă spus) şi un student aşişderi la într-un institut de marină ce nu pregătea experţi în economie sau politologie.
Din studiu personal şi autoclădire fiinţială pe linia dezvoltării intelectuale – iarăşi nu. Singur a recunoscut că din 2004 încoace nu i-a citit pe Hobbes şi Locke ci, pe jumatate, „Levantul” admiratorului său Cărtărescu.
Dacă aceste schimbări nu au venit dinlăuntrul personajului Băsesecu, atunci trebuie să căutăm în anturajul acestuia persoana sau persoanele care să îl aibă sub influenţa lor doctrinară pe preşedintele statului. Devenit un fel de marionetă teleghidată, fără de ştirea sa. Multă vreme am crezut că am găsit această entitate manipulatoare într-un fel de eu colectiv Lăzăfomescu (LăzăroiuFotaAvramescu). Unele evenimente recente aruncă însă o umbră de îndoială asupra acestei identificări.
Şi dacă asupra faptului că Băsecu joacă în continuare o partitură scrisă de către altcineva nu am dubii, nu ştiu cine este păpuşarul şi nici cât de lungi sunt sforile care îl leagă pe acesta de o marionetă din ce în ce mai obosită. Poate voi afla şi vom afla, nu peste multă vreme.
PS Am folosit metafora marionetei şi a păpuşarului ad usum delfini. Pentru cei care au citit Pretendentul lui Lion Feuchtwanger, îi rog să îşi reamintească parabola „maimuţei lui Dumnezeu.” În grandiosul film Kagemusha a lui Akiro Kurosava, întâlnim parabola maimuţei lui Dumnezeu povestită în maniera eroică. Unui hoţ mărunt, prins cu jula într-o tabără militară, i se prezintă o ofertă de nerefuzat: acceptă să fie sosia unui conducător de clan ucis în luptă dar de a cărei moarte vasalii săi de rând nu aflaseră, în locul unei execuţii rapide. Se întâmplă însă ca hoţul să joace rolul în parte din obligaţie, în parte din cauză că intră treptat în pielea personajului. Finalul îl suprinde pe acest individ umil în toate sensurile termenului la începutul naraţiunii transformat îndeajuns pentru a lua de unul singur o hătărâre eroică, aşa cum doar nobilul samurai mort ar fi luat-o dacă ar mai fi fost în viaţă. Maimuţa lui Dumnezeu sfîrşise nu numai prin a se crede Dumnezeu, dar şi a acţiona precum acesta.
Atenţie! Se poate că marioneta numită Băsescu Traian să fi scăpat din sforile maestrului păpuşar şi acum să acţioneze de capul ei. Iar în acest caz nu avem de a face cu Kagemusha, ci cu Seed of Chucky.
Radu Zlati 
Comentarii recente