Despre euro-federalism şi euro-optimism.
Am fost şi am rămas un euro-optimist. Nu am fost şi nu voi fi niciodată un euro-federalist. Sunt două lucruri total diferite. Euro-optimismul descrie o atitudine favorabilă integrării europene. Esenţa acestei atitudini este credinţa (da, recunosc că este o credinţă, mai mult decât o certitudine) că alegerea de a decide în comun aduce mai multe beneficii decât alegerea de a decide de unul singur. Euro-optimismul este astfel forţa (care asemeni „etern femininului” faustian) trage în sus construcţia europeană. Beneficiile aduse de integrarea europeană (primul şi cel mai important fiind reconcilierea franco-germană care a asigurat practic pacificarea unui continent măcinat într-o singură jumătate de secol de două războaie mondiale. Şi să nu uităm niciodată că Europa a fost dintre continente singurul care, aproape în intergralitatea sa, a fost teatru de luptă şi în Primul şi mai cu seamă în Al Doilea Război Mondial – lucru important sub foarte multe aspecte importante chiar şi în ziua de azi) susţin credinţa că euro-optimismul este bun, că, cu cât domeniile integrate sunt mai multe cu atât este mai bine pentru noi toţi. Euro-optimismul susţine că tot mai multe probleme ar trebui tratate la nivel european – totuşi, aceasta nu implică şi o alterare a echilibrului iniţial dintre inter-guvernamental şi supra-naţional în cadrul a ceea ce înseamnă constructul instituţional, principial şi normativ al Uniunii Europene.
Euro-federalismul propune o metamorfoză (deocamdată ilicită) poate chiar o deturnarea a construcţiei europene spre un proiect statal (poate supra-statal ca post-naţional sau post-westfalian. A nu se confunda cu o augmentare a ceea ce este acum supra-naţional în cadrul construcţiei europene – există o diferenţă morfologică esenţială între supra-naţional şi supra-statal, Comisia Europeană are un caracter supra-naţional dar nu supra-statal, ea este produsul deciziei statelor iar rolul ei – un rol de care s-a achitat cu brio – este să pondereze dezechilibrele naturale existente între statele Uniunii în materie de greutate politică şi economică, Comisia Europeană reprezintă o comunitate de state sau de naţiuni distincte). Euro-federalismul nu este un concept folosit în teoriile „centrale” ale integrării europene, este produsul unui discurs paralel, exterior (sau măcar de culise) – niciun document oficial al UE nu vorbeşte despre Metamorfoza şi alterarea Uninii Europene pe care euro-federalismul o propune este următoarea: de la pluralitatea naţiunilor membre la o singură naţiune (deci de la paşaport românesc, francez, german, danez, bulgar etc, la paşaport „european”), de la pluralitatea intereselor statelor membre (în Uniunea Europeană avem un cadru de armonizare a unor interese distincte ale unor state distincte – de aici şi importantul rol al Comisiei Europene, care reprezintă poziţia armonizată a statelor pe lângă Consiliul European unde se negociază armonizarea) la un interes nediferenţiat în care cei 27 (atât de diferiţi între ei) sunt reduşi la „1” – Statele Unite ale Europei nu mai sunt Europa celor 27 (nici măcar cm cu ochelari hyperealişti numeam Europa celor 2(7) este Europa lui „1” – în care francezi, germani, români, polonezi etc, devenim europeni (avem acelaşi destin – în primul rând ne asumăm acelaşi destin, avem acelaşi interes, avem aceeaşi prieteni şi aceeaşi duşmani, avem aceeaşi viziune asupra lucrurilor).
(sper că aceste precizări vor fi considerate un răspuns suficient pentru cititorul „Bog”)
Este necesară transformarea Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei?
Haideţi să o spunem în alte cuvinte: este necesar să renunţăm la pluralitatea intereselor naţionale în favoarea unicităţii interesului european? Unii ar spune că da… (Nuuuu, nu Preşedintele Băsescu, să uităm un pic de el). Winston Churchill spunea la un moment dat – după ce Al Doilea Război Mondial distrusese Europa, după ce imperiile coloniale ale câtorva state europene se dizolvaseră că… Europa ori se va uni ori va dispărea de la masa marilor puteri. Churchill… oh! My God, this hypocrit can be still be charming even long time after his death – şi totuşi, ce a făcut Churchill (şi după el urmaşii săi conservatori? S-au raliat acestui demers de unificare sau au inventat faimoasa „opt-out”, au intrat ei în euro sau au preferat să ăşi păstreze „pound”-ul). Vă rog nu mai îmi daţi exemple din Winston Churchill în materie de „construcţie europeană” şi oricum dacă vă întâlniţi cu fantoma lui pe stradă trăge-ţi-i un şut în fund din partea mea pentru „10% noi 90% URSS”).
Sunt destule voci care vorbesc despre necesitatea unificării europene ca soluţie pentru oprirea „declinului de mare putere al Europei”. Eiiiii? Chiar ar trebui să plângem despre gloria pierdută a Europei într-atât încât să renunţăm la interesele noastre naţionale? Nu. Nici pe departe. Europa pe care o plânge Chrchill, o plânge Pascal Bruckner, o plângea şi Otto von Habsburg şi chiar şi Jean Monet (dar în intimitate) era o Europă foarte clar divizată între câteva puteri imperiale şi popoarele europene subjugate acestora. În secolul XVIII când se naşte sistemul internaţional, odată cu apariţia statului naţiune (a se vedea semnificaţia dată Păcii de la Westfalia) Europa era dominată de câteva mari imperii care înglobau sub o formă directă şi concretă sau măcar simbolică toate celelalte popoare eropene. Secoll XVIII este prea diferit pentru un german şi pentru un polonez, pentru un austriac şi pentru un român ca să putem crede că toată lumea plânge trecutul imperial al Europei. Încă ceva. Pentru popoarele înghiţite de în imperii tocmai sfârşitul acestei Europe Imperiale a fost condiţia constituirii lor ca state-naţionale – şi este demn de remarcat că acest lucru s-a datorat mai mult intervenţiei unei puteri non-europene SUA care a dăruit europenilor principiile wilsoniene bazate pe auto-determinare şi ignorarea înţelegerilor dintre marile puteri pe seama popoarelor mai mici – aşa a re-apărut pe hartă Polonia, aşa a apărut Cehoslovacia. Acest naţiuni imperiale ale Europei nu pot reprezenta întreaga Europă pentru ca decăderea lor să fie plânsă ca o dramă comună. Dimpotrivă mă bucur că această Europă Imperială a decăzut – datorită acestei decăderi imperiale există România, Polonia, şi alte state din Europa Centrală şi de Est. Poziţia Europei în centrul sistemul internaţional aşa cum s-a constituit el de la jumătatea secolului XVIII la jumătatea secolului XX (doar 200 de ani, întrebaţi-i pe chinezi dacă li se pare un timp lung sau scurt) s-a datorat şi slăbiciunii de moment a unor civilizaţii non-europene în esenţă mai puternice decât Europa (ca să numesc doar China) – un moment care nu putea dura o veşnicie (Este impropriu să numeşti China de azi o putere emergentă ca şi cum s-ar fi născut pe un teren viran începând cu 1950).
Unul dintre mesajele trâmbiţate cel mai puternic de euro-federalişti (sau mai bine zis euro-supremcists) ar fi că Europa, care a civilizat lumea, ea Marea Civilizatoare este acum atacată de nişte non-europeni aproape barbari – chinezii, indienii şi … chiar şi americanii (rudele necioplite şi violente ale Europei). Ei bine această Europă Civilizatoare ar fi în pericol să devină (cum spunea chiar Preşedintele Băsescu o piesă de muzeu). Europa civilizatoare – dacă îl citeşti pe Pascal Bruckner chiar ai putea crede că Europa ia civilizat pe sălbatici, dacă îi asculţi pe intelectualii chinezi şi indieni în special s-ar putea să nu mai vezi deloc lucrurile la fel – britanicii care se lăudau cu Magna Charta practicau în India şi China o segregare care nu avea nimic în comun cu principiile de egalitate în faţa legii acceptate în societatea britanică, francezii care se lăudau cu Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului practicau acelaşi lucru în Africa – da, se poate spune că venirea albilor civilizaţi i-a inspirat pe „indigeni” dar nu că li-s-ar fi oferit un dar preţios – pentru a avea acces la aceste beneficii ale civilizaţiei chinezi, indienii, africanii au trebuit să se revolte împotriva europenilor – iar asta este un fapt. Ar trebui ca toate popoarele europene inclusiv şi românii şi polonezii şi cehii şi slovacii să plângă acum că nu mai au blegienii Congo iar francezii Algeria? Ar trebui să îşi asume un trecut al altora în care aceştii ”alţi europeni” au fost doar nişte invadatori prin alte părţi ale lumii?
Sunt de înţeles temerile fostelor naţiuni imperiale cu privire la resentimentele pe care puterile emergente le-ar avea faţă de ele – chiar şi acum în limba chineză există expresia „diavol alb”. Dar de ce ar trebui să fie asta temerea împărtăşită şi comună a întregii Europe? Da! Fosta Europă colonială este acum prea slabă ca să se mai „lupte” cu China. Pentru două state care reprezintă această fostă Europă colonială (Franţa şi Germania) este o necesitate apariţia Statelor Unite ale Europei – pentru restul statelor care privesc spre India, China, Rusia, SUA ca spre nişte partneri pe care nu îi pot considera nici „necivilizaţi” nici „ostili”, nu poate fi.
Cât de viabilă ar fi construcţia Statelor Unite ale Europei?Schimbarea paşapoartelor se poate face uşor. Este o chestiune de birocraţie. În două luni putem avea toţi în locul paşapoartelor naţionale (românesc, bulgăresc, francez, german) un paşaport albastru cu cercul celor 12 stele (deci european). Putem avea o armată unică europeană. Putem defini un interes unic european. Se poate. Orice se poate. Dar vor fi viabile?
Nu vom avea niciodată o solidaritate cvasi naţională europeană – În practică naţiunile au un miez cultural (unde găsim limba şi confesiunea şi experienţa istorică a grupului) şi un înveliş civic (unde găsim multiculturalismul şi integrarea minorităţilor de la cele lingvistice, la cele religioase, la orice fel de minoritate). Loailitatea faţă de „cauza naţională” reprezentată de stat vine din afectele născute în miezul cultural şi nu din interesele născute din învelişul civic – aceasta este povestea căderii Imperiului Austro-Ungar (pe care Otto von Habsburg nu a putut-o înţelege sau accepta) ori a căderii URSS şi chiar şi a Iugoslaviei. Statele multinaţionale ale Europei au căzut rând tocmai pentru că nu au înţeles acest lucru.
În cadrul unui grup imaginat ca naţiune (eu accept pe filiera lui Benedict Anderson că naţiunile sunt nişte comunităţi imaginate) o criză, un moment greu, naşte solidaritate. Dinpotrivă, momentele de linişte sunt cele în care putem vorbi despre dezbinare. În cazul europenilor aşa cum vedem ar fi invers – când era bine Europei toţi eram solidari, cum Europa a fost lovită de criză solidaritatea s-a spart ( modul în care germanii i-au reproşat Angelei merkel că are prea multă grijă de greci, şi modul în care grecii i-au reproşat lui George Papandreu că are prea multă grijă de europeni – ar trebui să fie o lecţie pentru cei care se gândesc să construiască o armată unică europeană).
Realităţile Europei nu oferă material pentru o construcţie identitară care să susţină un ataşament al celor 27 de naţiuni pentru o cauză comună. Şi nu este vorba doar despre interese de securitate – Interesele de securitatesunt cel mai uşor de armonizat – este vorba despre interese economice iar Europa celor 27 este încă, în ciuda Pieţei Comune şi a integrării economice încă o regiune mult prea diversă din punct de vedere economic – o diversitate care se manifestă în termeni de orientare (intra-extra UE) şi mai ales performanţă.
Cei care vor submina unitatea Europei nu vor fi nici generalii, nici patriarhii ci antreprenorii – Ei o vor submina pentru că pieţele au probleme diferite care impun soluţii diferite care definesc… interese diferite.
PS. Să explica puţin titlul cu Băsescu şi salariul lui. În toiul discuţiilor privind ajutorul acordat Greciei, Angela Merkel a fost atenţionată de membrii partidului său că cei care îi plătesc salariul de cancelar şi care îi oferă voturi sunt cetăţenii germani… nu europeni. Mi-am permis să extrapolez.
sursa: Standard
Radu Zlati 
Comentarii recente