România postdecembristă a moştenit un sistem Pay–As–You–Go grevat de înjumătăţirea în decurs de un deceniu a forţei de muncă înregistrate oficial. La care s-au adăugat evoluţiile demografice negative, plecările masive din ţară şi o serie de prestaţii sociale fără legătură cu principiul contributivităţii.
Excedentele vremelnice ale fondului de pensii nu au fost capitalizate iar şomajul a fost mascat prin ieşiri “promoţionale” din activitate. Două decizii populiste au contribuit decisiv la instituirea unui deficit cronic al sistemului de pensii: pensionarea anticipată cu până la cinci ani ( cu perioade de contribuţie de doar 20 de ani la femei şi 25 de ani la bărbaţi !!) şi creşterea de zece ori a numărului celor încadraţi în grupe superioare de muncă.
Nu mai insistăm asupra aberaţiei logice, prin care persoanele ieşite mai devreme la pensie pentru că nu mai puteau să lucreze s–au reangajat. Beneficiind simultan de pensie şi salariu şi afectând grav poziţia tinerilor pe piaţa muncii. Odată sistemul adus în stare de faliment, nu s-a mai putut reveni asupra deciziilor aberante, tip ajustarea dramatică a salariilor-sursă de pensii dar păstrarea obligaţiilor de plată din motive juridice.deficite structurale,
Aşa a apărut soluţia de avarie, cu transferuri masive de la bugetul de stat şi deficite structurale localizate de ordinul a trei la sută din PIB, cât nivelul limită admis prin criteriile de la Maastricht. Abordarea modernă a pilonului doi obligatoriu administrat privat reprezintă o soluţie pe termen lung, dar agravează deficitele pe termen mediu.
Generaţia de mijloc a fost obligată să plătească dublu, odată pentru a constitui propria pensie şi a doua oară pentru a continua să susţină vechiul sistem. Este principalul viciu de logică al schimbării. Sistemul nou este bun pentru cei care încep cu el sau care au ieşit din raza de acţiune a pilonului doi, dezavantajând pe cei care îl creează “din mers”.
Cert este că după o puzderie de ajustări şi paraajustări de impozite, mediul de afaceri continuă să se plângă de costul ridicat prin taxe al forţei de muncă, salariaţii nu au cu ce să îşi crească copii iar pensionarii tot continuă să se plângă de veniturile mici.
Dacă la salariaţi nu se dă pentru că nu este de unde, atunci la pensionari de ce să se dea după cum fabulează aiurea politicienii ? Mai ales că pensiile trebuie să provină strict din salarii şi nu din acumularea de deficite.
Până la urmă, rămâne întoarcerea inevitabilă la simplitatea unei ecuaţii clare. Să nu se plătească decât ce se colectează, după cum spune şi spiritulul legii bugetului asigurărilor de stat. Salariaţii să dea cât e suportabil iar pensionarii să-şi gestioneze totalul primit. Cine vrea mai mult să spună şi cine merită mai puţin.
Cheia de control nu se închide pentru că partea din PIB ce revine factorului muncă este prea redusă. Atractivitatea prin salarii mici şi-a atins limitele. Nu se poate face protecţie socială din salarii de mizerie şi nici profit fără o piaţă de desfacere. Cum să dezvolţi coerent o producţie autohtonă destinată preponderent îndestulaţilor şi asistaţilor social ?
Un top al sumelor obţinute de companii de pe urma fiecărui salariat arăta recent că sumele urcau spre 5.000 lei – 10.000 lei pe lună, la un salariu mediu pe economie de 2.000 lei. Dacă ar fi trăit acum un Delavrancea privatizat, aflat la a n-a nuntă de fiţe cu amanta n-1, Ştefan cel Mare ar fi spus “Moldova este a mea, nu a voastră şi a urmaşilor voştri, care să se descurce cum or şti cu datoriile acumulate, în veacul vecilor !”
sursa: Standard
Radu Zlati 
Comentarii recente