Se vorbeşte tot mai des de limitarea deficitului bugetar prin Constituţie, mişcarea în favoarea acesteia pare să ia avînt în Europa. Acum cîteva zile ambasadorul german în România spunea într-un interviu că susţine această idee, iar Cristian Preda îi atrăgea atenţia lui Victor Ponta că omologii lui spanioli aflaţi la guvernare au reuşit să obţină acordul opoziţiei pentru constituţionalizarea unui deficit nu de 3%, cum propusese Traian Băsescu, ci de doar 0,4%.
Ideea pare atrăgătoare şi nu e greu de înţeles de ce a luat avînt acum. Spectrul falimentului unei ţări, sau doar al unor datorii foarte împovorătoare, îi îngrozeşte nu doar pe politicieni, ci şi pe oamenii obişnuiţi, pentru că ei ştiu, dacă nu din experienţa lor atunci din instinct sau din experienţa generaţiilor anterioare, că tot ei sînt cei care vor duce greul. Da, clar, ar fi bine să nu ajungem la astfel de situaţii.
Dar să analizăm mai detaliat această idee. În primul rînd, argumentul ei uzual, acela că în democraţii apare inevitabil tendinţa de a mitui cetăţenii, mai ales în preajma alegerilor, e unul care implică, practic, un eşec al sistemului democratic, pentru că fie oamenii se auto-mituiesc iresponsabil sau asistă inerţi la drenarea bugetului în favoarea unei minorităţi, fie sînt o masă de manveră manipulată cinic de o clasă politică ruptă de societate.
Evident, caracterul deprimant al argumentului nu înseamnă că ar trebui să-l ignorăm, dimpotrivă. Dacă e aşa ar trebui să recunoaştem cît mai repede realitatea. Dar şi dacă e aşa, măsura aceasta ar fi doar un paleativ. Dacă e nevoie de constituţionalizarea deficitului, atunci e clar că de fapt avem nevoie de o reformă masivă a sistemului politic care să suplinească, printre altele, şi acel mecanism politic deficitar care acum duce la deficite uriaşe.
Apoi, o astfel de măsură ar fi o garanţie formală care vine să suplinească un deficit de funcţionalitate efectivă. Acest deficit poate fi istoric, ca în ţări de periferie ca România, sau doar ocazionat de criză. Dar oricum ar fi, garanţia formală nu poate să completeze/sporească funcţionalitatea decît într-o anumită măsură. Dacă ţinteşte mult prea sus pentru capacitatea efectivă a instituţiilor reale, valoarea ei se anulează.
Aşa se întîmplă cu o serie întreagă de garanţii formale din Constituţia României, care nu funcţionează deloc. Aşa s-ar putea întîmpla şi cu constituţionalizarea deficitului, care ar putea fi făcută din măsluirea statisticilor, ceea ce nu doar că nu ar ajuta, dar ar agrava situaţia, sau ar putea fi pur şi simplu ignorată. Ce consecinţe ar putea exista, cînd clasa decidentă beneficiază de toate soiurile de imunitate, oficială şi neoficială, formală şi informală?
Apoi, să ne imaginăm cum ar arăta ajustarea bugetului dacă chiar s-ar dori limitarea deficitului. Păi, de fapt nu trebuie să ne imaginăm, ştim deja: se va tăia exact de unde nu trebuie şi nu se va tăia exact de unde trebuie. Bugetarii şi asistaţii sociali cei mai amărîţi vor avea cel mai mult de suferit, în timp ce veniturile şi privilegiile serioase vor fi în continuare protejate, iar corupţia va continua neabătută, cum vedem că se întîmplă chiar în aceste zile, cînd continuă să plouă cu contracte năucitoare.
Deci, haideţi să vedem: ce argumente pro- sau anti- constituţionalizarea deficitului mai putem găsi? Sau ce alte soluţii alternative?
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente