Vozganian: De ce ar vota profesorii cu PDL?

Mă întreb, aşadar, ce argumente poate găsi un profesor pentru a vota PDL? Unele ar putea fi iraţionale, cum ar fi să-i admiri pe liderii acestui partid ca pe nişte actori de cinema. Să admitem că mai sunt şi astfel de cazuri, deşi într-o ţară răvăşită şi cu facturile la utilităţi îngrămădindu-se, ameninţător, pe noptieră, mă gândesc, totuşi, că e greu să votezi cu Emil Boc pe post de Florin Piersic.

Să ne gândim, acum, la argumentele de ordin raţional. Adică la cele care ţin de nădejdile profesorilor, de traiul lor de zi cu zi,  la modul în care unii şi alţii din clasa  politică s-au raportat la toate acestea.

În anul 2004,  atât de idilizat de alde Ialomiţianu şi Gherghina, veniturile profesorilor erau  de mizerie. Media veniturilor nete era în jur 7 milioane ROL. În perioada 2005  – 2008, în timpul guvernării liberale, veniturile nete nominale ale  profesorilor au crescut de la simplu la dublu. Dacă scădem rata inflaţiei, în  cei patru ani veniturile nete ale profesorilor au crescut cu vreo 60% ceea ce,  să recunoaştem, este o adevărată performanţă. Ea s-a bazat, însă, pe o  realitate economică a acelei perioade: la rândul său produsul intern brut a  crescut în termeni nominali de la simplu la dublu (de la cca 260 mld lei la 504  mld lei) iar, în euro, chiar cu mai mult, datorită şi cursului de schimb, de la  60 mld la 135 mld.

Profesorii au  vrut chiar mai mult şi nu putem să-i condamnăm pentru asta. Românii au avut  atâtea decenii de viaţă netrăită şi atunci când au simţit că se poate, au  dorit, pentru ei şi pentru copiii lor, să recupereze cât mai mult şi dintr-o  dată.

Aşadar,  profesorii au crezut nu în cei care şi-au respectat promisiunile, care au  sporit alocările pentru educaţie, au investit în şcoli şi au dublat salariile  în patru ani, ci în cei care i-au minţiti, care le-au promis dublarea acestora  în doar un an, prin creşterea  peste  noapte cu 50%. Dacă acea lege s-ar fi aplicat, în anul 2008, într-adevăr,  salariile s-ar fi dublat. Răcneau liderii PDL la noi: „Dacă Guvernul liberal  n-are bani să plătească salariile majorate, să plece! Noi vom aplica majorarea  din prima zi!”. Li se alătura preşedintele României: „ Am promulgat legea  privind creşterea salariilor profesorilor ca legitimă şi cred că revendicări  similare din partea medicilor, funcţionarilor publici şi poliţiştilor sunt la  fel de legitime!” Şi atunci sindicatele profesorilor au întrerupt pentru o zi  cursurile, au pus pozele noastre – predilecţia a fost pentru mine, vă rog să-mi  fie iertată lipsa de modestie – în chenar negru prin şcoli şi au votat, cu mic  şi mare, pentru cei care le-au promis câte în lună şi în stele.

Să vedem ce s-a  întâmplat din decembrie 2008 încoace:

• – Cei  care le-au promis că de a doua zi or să le mărească salariile s-au râzgândit la  fel de brusc. Mai mult decât atât, au împroşcat cu noroi  Guvernul liberal, cel care dublase salariile  în patru ani. După ce, înainte de alegeri, ne acuzau că dăm prea puţin, acum,  când a venit rândul lor, ne acuzau că am dat prea mult.
• –  Ca în  bancul cu bicicleta de la Radio Erevan, Guvernul PDL nu doar că nu a acordat  profesorilor sporul de 50%, dar, în termeni reali, le-a luat alţi 50%.
• – Veniturile  salariale au scăzut, în termeni nominali, cu 25% în august 2010. Dacă adăugăm  la aceasta inflaţia, scăderea peste noapte, numai în 2010,  fost de cca 40%.
• –  Profesorii  au pierdut cel de-al treisprezecelea salariu;
• –  Profesorii  au pierdut prima de concediu;
• –  Profesorii  au pierdut sporul de 100 de euro pentru achiziţionarea de carte şi de software;
• –  Profesorii  au pierdut sporul pentru mediu rural, diurnele de deplasare se dau din ani în  paşti. Lista tuturor acestor drepturi pierdute ar putea continua.
• –  Profesorii  au fost batjocoriţi în fel şi chip prin modul în care a fost organizată  activitatea didactică. Bacalaureatul anului 2011 va intra în partea cea  mai  neagră şi mai ruşinoasă a istoriei  României;
• –  Profesorii  au fost insultaţi permanent de liderii politici ai PDL. Să ne amintim de  conversaţia dintre Traian Băsescu şi profesoara pe care preşedintele o trata,  de-a dreptul, ca pe o prostituată;
• –  Profesorilor  nu li se oferă nici o garanţie pentru un viitor mai bun, în ce priveşte  veniturile şi condiţia lor profesională.
• –  Investiţiile  în infrastructura şcolară sunt la pământ. Ca procent în PIB (cifră, cum  observaţi, secretă la nivel guvernamental) alocările pentru educaţie scad la  sub 3%.
• –  Siguranţa  locului de muncă este periclitată. În ultimii trei ani, din învăţământul  preuniversitar au dispărut cca 40 000 de locuri de muncă, mai ales din rândul  categoriilor celor mai vulnerabile: suplinitori, cadre didactice din mediul  rural.;
• –  Autonomia  universitară este ameninţată;
• –  Profesorii  sunt intimidaţi cu concedierea dacă se asociază în mişcări de protest.  Nicicând, de la comunism încoace, învăţământul românesc nu a fost mai  politizat.
• –  Alocările  pentru componenta de cercetare, care erau la 0,7% din PIB  în bugetul anului 2008, scad până la sutimi  de procent.

Ce fac profesorii în această situaţie?  La nivel de societate civilă, nimic. Sindicatele profesorilor sunt  destructurate, profesorii, la nivel de categorie profesională, sunt umiliţi,  speriaţi şi resemnaţi.

Dar la nivelul conştiinţei individuale? Cum poate un profesor, după ce  citeşte tot ce scrie în pagina asta, să mai dea, prin vot, încă patru ani din  viaţa sa pentru a fi guvernat de PDL? Cât priveşte argumentul că nici cu alţii  n-o să fie mai bine, acesta este infirmat, cum se vede chiar în aceste rânduri.  Dacă le-a fost mai bine pe parcursul altor guvenări, nu văd de ce acest lucru  nu s-ar repeta, în condiţiile în care acei guvernanţi i-ar respecta cum se  cuvine. Nu toţi am minţit. Nu suntem toţi la fel.