La 39 de ani, câţi are, Elena Udrea e un politician bătrân? Dar Anca Boagiu la 43? Dar Daniel Funeriu la 41? Şi tot aşa.
Chestia asta cu „întinerirea” guvernului prin înlocuirea „bătrânilor” îmi aduce aminte de numirea lui Tudor Chiuariu (31 de ani) în 2007 ca ministru al Justiţiei – omul adus în guvern de vestitul vice PNL Relu Fenechiu.
Justiţie: adică ştiinţă de carte, experienţă de viaţă, tenacitatea de-a alege (ah, că asta învăţăm toată viaţa) între „bine” şi „rău” şi o bună cunoaştere a şerpăraiei din sistem. Plus jocul pentru „afară”: Mecanismul de Cooperare şi verificare, Codurile etc, etc. Până la urmă ministru al Justiţiei a fost – în felul său, desigur – Relu Fenechiu, cu tot scurtul, dar vivacele excurs profesional al lui Chiuariu: fost şef la Cancelaria lui Tăriceanu şi mai apoi peste DLAF.
Ce aduce astăzi noul guvern, în spatele căruia se aliniază – om cu om, ca la fotbalul total – vechii miniştri? Altceva decât o rocadă care conservă şi politicile de până acum, şi sferele de influenţă, şi grupurile de interese?
Să o luăm şi altfel: de câte ori l-am văzut pe Emil Boc între premierii adunaţi la Brxelles? Când auzi: „Reuniunea miniştrilor de Finanţe din ţările UE a decis să…”, de ce să nu te aştepţi ca ţara care a suportat cele mai dure măsuri de austeritate ale crizei să aibă acolo un reprezentant şi un negociator care susţine privirea oricui.
A oricui dintre deşcele trecute prin marile bănci, prin culisele unde se negociază virgula care schimbă sensul frazelor din tratate, care vede „the big picture” pentru că, până a ajunge acolo, a trecut prin toate detaliile şi cunoaşte fiecare tuşă în parte?
Noi cu cine (o să) contăm acolo pe spezele, anvergura şi viziunea unui ministru, nu vânzând, pe mai nimic, ce mai avem prin casă?
Dar hai să ne întoarcem aici, unde chiar are cine să ne ia în serios:
Ce ştie despre greutăţile din mediul de afaceri românesc un puşti care a ajuns business-man prin moştenirea pe care tata a făcut-o din politică în anii 90, aşa cum se făceau averi din politică în anii 90?
Chiar va reuşi un june numit la Economie – inginer electromecanic cu un master în managementul securităţii, la Economie – şi aflat în lanţul sprijinitorilor săi, să scuture companiile de stat de pegra tolerată şi protejată de sprijinitorii săi?
Încerc să-mi închipui ce părere au despre noul guvern „tehnocraţii” – cu orgoliul competenţei lor rănit de dispreţul cu care-i tratează clasa politică. Acei ştiutori de carte care văd lucrurile în context, aşteaptă măsuri în zadar, cunosc sistemul în care se străduiesc, prin mii de artificii, să compenseze „deciziile politice” care se iau în guvern în folosul clientelelor. Sau, de ce nu, indeciziile politice. Şi care care ar intra într-un guvern numai ca să-şi aplice viziunea, nu să stea cu inima strânsă de ce-o să zică unul ca Falcă.
Viziunea. Păi tocmai asta i-a lipsit guvernului Boc – stabilizarea macro s-a făcut cu foaia de parcurs pe care a impus-o troika în schimbul banilor, nici măcar „ajustările” nu s-au făcut cum trebuie – vedeţi cât a scăzut în mod real „aparatul de stat”. Soluţii bazate pe experienţă (dar altă experienţă decât afacerile cu statul ale bărbatului), pe calităţi (altele decât că eşti omul lui Oltean), pe înţelegere a economiei şi finanţelor în ansamblu (alta decât jongleriile cu datoriile la firmelor prietene către bugetele publice). Politici publice. Gestiune a fenomenelor care ne scapă de sub control şi măsuri din vreme pentru belelele care ne aşteaptă peste nu mai mult de 10 ani: scăderea dramatică a populaţiei, exodul mâinii de lucru, cancerizarea ineficienţei din Turism, dependenţa totală a agriculturii de hazardul meteo într-o ţară cu două treimi de arabil din suprafaţă.
De unde vor veni noii miniştri cu exact ceea ce le lipsea „bătrânilor”: viziunea? Nu doar o politică reactivă la ceea ce se întâmplă în jur, sau făcută la presiunea cine ştie cărui mecanism internaţional de verificare.
Sigur, se poate spune că e „un guvern de sacrificiu”, sau unul menit să „recredibilizeze” PDL, să “atragă electoratul tânăr”, să dea imaginea unei noi clase politice. Mă tem însă că maniera în care se face „împrospătarea” este o eroare.
Mai întâi: păi tocmai pe tineri ăştia determinaţi ne-am găsit să-i sacrificăm?
Apoi: de la cine tocmai învaţă ei să facă politică? Să guverneze, nu să gestioneze? Şi, în general, când altcândva în viaţă vor mai avea timp să treacă prin etapele indispensabile pe care astăzi tocmai le ard?
Etape pe care, dacă le-ar străbate cu tenacitatea şi acumulările pe care parcursul lor de până acum le dovedesc, ar face din ei o bună galerie de miniştri peste 5, 7, 10 ani.
Problema e: nu cumva, peste 5, 7, 10 ani, aceşti tineri să fie la fel de „bătrâni” cum sunt astăzi Udrea la 39, Boagiu la 43, Funeriu la 41.
PS: Propunerile de noi miniştri ai PDL, de pe lista premierului desemnat, au fost anunţate de Emil Boc, înainte ca Mihai Răzvan Ungureanu să apuce să-şi anunţe cabinetul. Măcar de dragul unui joc al autorităţii, Emil Boc trebuia să facă un pas în spate.
Radu Zlati 
Comentarii recente