După ce, ca într-un roman de Alexandre Dumas, Dan Grigore şi-a dat demisia din CNA pentru că Crin Antonescu îl acuzase de lipsă de onoare, alţi patru muşchetari întîrziaţi din cadrul aceleiaşi instituţii s-au grăbit să trimită conducerii Parlamentului o scrisoare în care acuzau presiunile politice la care ar fi supuşi.
După ce te dezmeticeşti puţin din această ştire halucinantă, încerci să înţelegi ce se întîmplă. Iar ceea ce se întîmplă depăşeşte ridicolul îngîmfărilor cavalereşti pe motive de onoare. Ce se întîmplă, de fapt, e că mare parte din elitele noastre se simt foarte îndreptăţite să deţină responsabilităţi, dar nu prea au simţul responsabilităţii.
Avem, deci, nişte membri importanţi ai unei instituţii de stat importante care se plîng, foarte clar, de “presiuni politice”. Şi totuşi, cînd te uiţi care sînt aceste presiuni pe care le acuză ei, vezi că ele vin… dinspre opoziţie. E vorba, în mare parte, de Crin Antonescu, apoi de un deputat PSD şi altul independent.
Şi atunci te întrebi: oare oamenii aceştia chiar nu ştiu unde se află puterea? Ar fi prea simplu. Cred că ei ştiu foarte bine unde se află puterea, dar, din nefericire, nu îşi doresc o funcţionare autonomă, în acelaşi timp reglementată dar şi independentă faţă de putere, ci doresc o mai mare apropiere de putere, ocrotire mai directă şi pasarea către putere a unei părţi a responsabilităţii lor.
Altfel de ce ar ceda atît de uşor în faţa unor critici din mass-media? De ce s-ar repezi imediat să ceară, la modul generic, “sprijinul parlamentarilor”? Există o lege de funcţionare, dincolo de ea e doar responsabilitatea membrilor CNA să îşi facă datoria. Atîta timp cît ei se reped imediat să ceară la modul generic sprijinul puterii, şi nu modificări tehnice ale unor prevederi, asta înseamnă exact eludarea responsabilităţii.
Absurdul merge pînă acolo încît cei patru membri CNA spun: “… consideram ca CNA are nevoie de sprijinul parlamentarilor. Nu de declaratii publice ale unora dintre acestia, facute in afara cadrului legal privind controlul Parlamentului asupra activitatii CNA, declaratii de natura sa-i afecteze credibilitatea”
Deci una din două: sau cei patru membri CNA nu au nici o înţelegere a ideii de libertate de expresie, sau ei se plîng de nişte declaraţii pe care tocmai ei ar trebui să le sancţioneze. O mai splendid-ironică recunoaştere involuntară a propriei lipse de simţ al responsabilităţii nu cred că era posibilă.
Sigur, cei patru membri CNA nu au inventat nimic. Fenomenul există de mult. Acum cîţiva ani, cei mai proeminenţi intelectuali publici au organizat la Intercontinental o conferinţă de presă ca să se plîngă de cît de perspecutaţi sînt. Cei mai în vogă intelectuali, cu cea mai zdrobitoare influenţă politică şi mediatică: şi totuşi, ai fi zis că sînt nişte copii speriaţi (cei care au pierdut această bijuterie intelectuală şi psihologică, aici).
Şi totuşi. De fapt, ca şi în cazul de faţă, problema intelectualilor repectivi nu era atît că s-au speriat şi au reacţionat exagerat în faţa unor critici care de fapt aveau mult mai puţin impact decît li s-a părut lor. Nu despre asta e vorba, şi unii şi alţii sînt mai versaţi în ale puterii decît s-ar crede şi nu se sperie aşa uşor.
Problema era mai degrabă alta, că şi unii şi alţii nu se simt legitimi, şi atunci recurg, conform unei îndelungate tradiţii locale, la sursa supremă, statul, în cazul ăsta pentru resurse simbolice de legitimitate (la fel de dulci şi importante ca şi cele administrative şi materiale, însă). Din păcate, e o opţiune profund greşită, pentru că legitimitatea lor nu ar trebui să vină de acolo, ci în pimul rînd din interiorul propriului domeniu în care îşi exercită ei funcţia.
Este, astfel, şi o opţiune profund ironică, deoarece vine împotriva ideilor lor în mare parte liberale, care le-ar cere să se desprindă de stat. Iar contradicţia cu orientarea liberală merge un pic şi mai departe, pentru că îmi e imposibil să nu văd, în ambele cazuri, un sindrom Ceauşescu evident: de ce nu ne iubeşte toată lumea, de ce sînt unii care au altă părere? De ce mai trebuie să vină şi criticile ăstea? Cînd ar putea să fie atît de simplu, se decretează ceva şi s-a terminat.
Nu mai insist, că ironiile nu se termină niciodată, mai ales la ciudatele noastre elite. Să o lăsăm aşa, pînă cînd Parlamentul va da o lege prin care să repereze onoarea lui Dan Grigore şi a celorlalţi patru muşchetari audio-vizuali.
Radu Zlati 
Comentarii recente