R.C. Cristea: Țara verigilor lipsă

Istoria de care se apropie Lucian Boia, de la Mitologia științifică a comunismului la Omul în fața climei: imaginarul ploii și al timpului frumos, de la România, țară de frontieră a Europei la Franța, hegemonie sau declin, este aceea a unei aventuri epistemologice ce avansează, adesea pe contrasens, în direcția descîlcirii de mituri ce păreau predestinate unor prăfuite abandonuri. Teme privilegiate în cercetările sale, istoria ideilor și a imaginarului i-au adus mai întîi o recunoaștere în străinătate, îndeosebi în Franța. Foarte prolific, alternînd subiecte reproiectabile în trecutul recent cu altele care îți taie respirația prin anvergura materiei investigate (de pildă – Înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate pînă în zilele noastre ori Tinerețe fără bătrînețe. Imaginarul longevității din Antichitate pînă astăzi), Lucian Boia este probabil cel mai cunoscut istoric român în spațiul francez și anglo-saxon, unde i s-au tipărit, din 1987 încoace, aproape 20 de volume.

Ultima sa carte (De ce este România altfel?, Humanitas, 2012) răstoarnă multe din tabuurile unei istorii naționale pe care o povestește simplu, colocvial, într-un stil aproape jurnalistic, în episoade ce comunică peste timp pentru a dovedi cam același lucru: noi, românii, sîntem „o țară care se încăpățînează să fie altfel“. Devenim originali cu orice preț. Șocăm prin inadecvarea la cursul normal al vremurilor. Ne trezim, de la geto-daci pînă la tranziția postcomunistă, într-un fel de a fi prezumțios – cînd mai potrivită ar fi fost smerenia sau opţiunea pentru soluții betege –, tocmai cînd ar fi fost mare nevoie de decizii sănătoase la cap.

Lucian Boia desfășoară această persisten­ță în paradox a românilor pe mai multe paliere. O „trăsătură“ istorică ar fi complexul de inferioritate, „prima maladie“ identificată: „Românii își descoperă «neînsemnătatea». Țări mici aflate mereu la cheremul altora“. O consecință directă a acestei milenare defec­țiuni ar fi „dramatizarea relațiilor cu străinii“. Încă de la începutul primei modernizări a Țărilor Române (la mijlocul secolului al XIX-lea), formele „instituționalizării vieții sociale și politice“ s-au lovit de rezistența unei societăți tradiționale, în care „corupția și clientelismul nici nu prea puteau fi numite așa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor“. „Românii, continuă Boia, au mai mult o cultură a compromisului decît a rezistenței sau a aplicării neabătute a principiilor.“ E un context ce favorizează „puternica încărcătură simbolică a Conducătorului“: „Cu asemenea premise, derapajele autoritare sînt posibile oricînd, conducătorii înșiși simțindu-se sus­ținuți prin așteptarea colectivă“. Prima „alunecare spre autoritarism“ avea să se petreacă odată cu primele mijiri democratice, prin lovitura de stat de la 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Agreabil cîrcotaș, Boia nu ratează un rid, o cută de pe greu încercatul chip al istoriei României. Mustrările sale sînt ale unui sceptic amuzat ale cărui generalizări dau rotocoale istoriei naționale pentru a extrage mai degrabă insinuări de mentalitate colectivă. Vag asociabil prin stilul zeflemelei benigne cu cartea de tinerețe a lui Dumitru Dră­ghicescu – Din psihologia poporului român (Librăria Leon Alcalay, 1907) –, volumul lui Lucian Boia transcende planul etnopsihologic care îl oprea pe fostul discipol al lui Emile Durkheim la granița caracterizărilor greoaie și a atîtor paralelisme fastidioase metodologic. Prins uneori în menghina vreunei dileme fără ieșire, Boia iese firesc din încurcătură, admițînd ambele jumătăți de adevăr aflat în dispută. Popasurile de instruit peregrin ale lui Boia contrastează cu ceea ce istoriografia autohtonă a decontat, uneori prin uriașe hiperbole, ca reprezentînd miezul unei românități profunde, unice și inegalabile („…nu se află încă un popor pe lume…“, cum scria D. Drăghicescu). Nimic nu-l scoate mai tare din sărite pe Boia decît aceste hagiografii ale buricului pămîntului, ce transformă pasaje istorice cu substraturi echivoce în veritabile triumfuri ale patriotismului țanțoș. Foarte instructivă este dinamitarea mitului perioadei interbelice cînd rigoarea statistică și realități de fapt arată că ne situam tot pe la coada Europei. În 1938, socotit a fi un vîrf al prosperității economice între cele două războaie, venitul național pe locuitor situa România cu puțin peste Bulgaria și Iugoslavia, dar sensibil în urma Ungariei și a Poloniei. Incon­testabila înflorire culturală interbelică avea să fie minată de un iureș de capitulări morale, cu multe înrolări semețe ale intelighenţiei în formațiuni de extremă dreaptă. Elita intelectuală va furniza exemple aiuritoare de „flagrant delict de oportunism politic“, schimbînd partidele, de la stînga la dreapta, ca pe niște cămăși ce adăposteau de intemperii conjucturale.

Simptomatică pentru asumarea acestor rușinoase dezertări etice va rămîne o confesiune făcută în toamna lui 1944 de C. Ră­dulescu-Motru, intelectual cu o ilustră instrucție occidentală, fost președinte al Aca­demiei (1938-1941), om politic cu vederi de dreapta: „Am considerat înscrierea într-un partid politic, scrie Motru citat de Boia, drept o asigurare în contra eventualelor nedreptăți de care puteam fi lovit…Dacă n-aș fi prea bătrîn, partidul în care m-aș înscrie astăzi ar fi partidul comunist“. Întreg interbelicul vîjîia de politic și, în același atît de curtat 1938, „jumătate dintre profesorii și conferențiarii universitari erau înscriși într-un partid politic“. Nume cu greutate ale intelectualității publice, îndeosebi umaniste, „nu încetează cu elogiile la adresa regelui (Carol al II-lea, n.n.) și a noului său regim de «renaștere națională». Nimeni nu-i obliga să o facă. Să fi fost un reflex «ancestral»?“ – se întreabă Lucian Boia. „Obiș­nuința – înrădăcinată – a supunerii față de putere“ avea să erupă în perioada comunistă, cu apogeul cultului personalității în „epoca de aur“ ceaușistă. În perspectiva lui Boia, funcționarea rapidă și cu sprijin popular a comunismului se datorează aceluiași fond autohton predispus la concesii de tot felul: „Jocul incorect avea în România o bună tradiție; comunismul a desăvîrșit-o. Oamenii s-au deprins să gîndească una și să spună alta. Și să progreseze în discreditarea instituțiilor și a legilor“.

De la Cuza pînă la Ceaușescu, poate cu unele irizări chiar în postcomunism, „deriva dinastică rămîne pentru România o pată rușinoasă. Nu poate fi invocat un simplu accident al istoriei, e o dereglare izvorîtă din factori bine cunoscuți: insuficienta maturizare politică, cultura acceptării mai curînd decît a rezistenței, reflexul paternalist…“. Boia inventariază conviețuirile românilor cu infernul comunist. Foamea, frigul, victimele avorturilor, dărîmarea bisericilor, dominoul care punea la pămînt comunismul eurasiatic nu-i clinteau pe români. Cauza acestei individualizante pasivități în fața celei mai sinistre dictaturi comuniste din Europa își află explicația într-o altă molimă neaoșă: „Lipsește culturii românești capacitatea reglajului democratic cotidian, care să țină lucrurile în echilibru, eliminînd riscul derivelor periculoase. Românii nu se implică, românii, în loc de soluții colective, caută mici rezolvări individuale, și atunci nimic fundamental nu se rezolvă, iar tensiunile, fără încetare, se acumulează“.

Cu ce fel de Românie s-a ieșit din comunism? Cu „o Românie mai românească și cu români și mai naționaliști, în versiunea autohtonistă, decît fuseseră anterior. Însă și o Românie tot mai frustrată și mai complexată în fața străinătății, a Occidentului îndeosebi, dar și a străinătății în sens generic“. Într-un periplu cu rădăcinile infipte în evenimentele din Decembrie ’89, Lucian Boia constată că „impresionantă prin proporții și eficiență a fost minciuna. Minciuna sau, într-o exprimare eufemistică, dezinformarea […] La români însă, după Decembrie 1989, minciuna s-a insinuat, din păcate, în inima mitului fondator al României postcomuniste“.

Boia deplînge starea „amestecată a elitei intelectuale“. Autorul trimite și la mediul universitar, în care „excelența și impostura fac astăzi casă bună în România“. Un ager receptacul captează ecourile pe tema plagiatului lui Victor Ponta. Altă boală din vechime cronicizată în tranziție: „Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare șchiopătînd este selecția valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigențelor instituționale: metehne mai vechi, amplificate în comunism, și lăsate complet în voia lor după 1989“.

Se adaugă, desigur, „uluitoarea absență a comportamentului civic la români“. O observație suculentă despre „brandul“ de țară: „România e o țară extrem de eclectică, făcută din bucăți de tot felul. În acest eclectism stă în fond farmecul ei, atîta cît este. București, «micul Paris», e mai curînd, prin dezordinea lui arhitecturală, un anti-Paris. Poate că acesta e «brandul» autentic al României: faptul că nu are nici unul“.

Lucian Boia cunoaște și aplică delicata știință a tratării detașate, cu distincție ironică, prin apelul la ingenioase conexiuni istorice, a unor fenomene care aruncă o bună parte a elitei autohtone în mrejele unui inconturnabil delir. Boia nu poate fi suspectat de tentația unei afinități politice, darmite de înclinații exclusiviste. S-ar încadra, conform simpaticei găselnițe a lui Radu Cosașu, în clasa, din păcate, pe ducă a „extremiștilor de centru“. Ajungem astfel la penultimul capitol al cărții, unde Boia interpretează ceea ce numise, în prolog, „psihodrama politică din vara anului 2012“.

O inițiere în atmosferă: „Pentru cine nu cunoaște România sau o știe mai de departe (cazul liderilor europeni), criza politică (și, într-un sens mai larg, criza de societate) din vara anului 2012 a putut să pară de neînțeles“. Hibe periculoase, dar perfect în spiritul unei tradiții a locului ascunde legea fundamentală: „Cum totul e echivoc în societatea românească, Constituția nu putea fi altfel. Lasă prea mult loc, susceptibilă să încline balanța puterii spre Parlament sau, dimpotrivă, să recunoască un loc deloc neglijabil președintelui“. Ceea ce subsemnatul se căznește să dovedească de ani buni, anume că România e condusă de regimul autoritarist al lui Traian Băsescu, Boia descrie în următorii termeni: „Pe fondul acestei înclinări paternaliste, deprinderile de «comandă» ale unui președinte cu formație de căpitan de navă s-au putut manifesta în voia lor. Pas cu pas, Traian Băsescu – «președintele jucător», cum s-a definit el însuși – a țesut cu migală o pînză a puterii, asigurîndu-și autoritatea nemijlocită asupra principalelor instituții ale Statului (s.m.)“. Guvernul devine „o anexă a președinției“. Același Executiv condus de Emil Boc și, pentru 77 de zile, de Mihai Răzvan Ungureanu avea să subordoneze Parlamentul, trecînd numeroase proiecte de legi prin asumarea răspunderii. Parlamentul a fost astfel transformat într-un fel de „birou de înregistrare“. „La nevoie, cînd s-a întîmplat să nu iasă cum trebuie, votul s-a repetat, pentru a da un rezultat «corect» (cazul alegerii unui membru-cheie la Curtea Consti­tuțională).“ Nu lipsește din evocarea istoricului nici votul SF administrat de Roberta Anastase la proiectul Legii pensiilor.

Apre­ciind că președintele Băsescu a încălcat „dacă nu în literă, în spirit“ Constituția, „înclinînd-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidențial“, Boia este de părere că șeful Statului „oricum, a jucat la limită, trecînd uneori și dincolo de limită, chiar potrivit interpretărilor Curții Constituționale, altminteri favorabile președintelui, care a știut și aici să-și asigure o majoritate (s.m.)“. Replica externă: „Comisia Europeană și diverși alți factori politici europeni nu s-au supărat însă pe președinte, ci pe cei care au încercat să-l dea jos. Și ei au jucat tot la marginea Constituției și a legilor, fiindcă, încă o dată, așa se joacă în România“. O competentă observație spre uzul dogitului cor de adepți ai „loviturii de stat“ și ai „dictaturii“ lui Băsescu: „S-a vorbit de «puci» sau de o «lovitură de stat». A fost «lovitură de stat» tot atît cît a fost regimul Băsescu «dictatură»… adică nici deloc, dar nici prea mult“.

Insensibilă la concentrarea abuzivă a puterii prezidențiale, Comisia Europeană a ripostat prin unii din liderii acesteia la impredictibilitatea mutărilor politice de la Bu­curești: „Comisia Europeană, care trecuse cu vederea derapajele lui Băsescu, s-a dovedit intolerantă față de noile derapaje. Deosebirea de atitudine se explică în special prin factorul timp. Traian Băsescu și-a construit edificiul politic treptat și prudent, de-a lungul anilor (s.m.), în timp ce autorii «loviturii» au comis totul bătător la ochi, în doar cîteva zile“. „În rest, trage o linie apăsată Lucian Boia, ciocnirea a relevat, concentrîndu-le, tarele înrădăcinate ale politicii românești: personalizarea excesivă a puterii și prea lesnicioasa derivă autoritară (s.m.), eludarea regulilor sau alunecarea pe lîngă ele, spălarea rufelor în văzul tuturor, în fața unei străinătăți care, după împrejurări, este percepută fie ca susținător, fie ca adversar“. Reverberație, poate, a altor misterioase atavisme ce atacă înălțimile prea proaspăt cucerite ale puterii, atitudinea liderilor USL a mixat temenelele cu flegmatismul disprețuitor față de diverși demnitari occidentali: „Con­comitent sau alternativ, românii se arată tare supuși, dar și teribil de sensibili la capitolul «demnitate». N-ar strica o linie de mijloc, cu mai puține plecăciuni și un dram de decență în exprimări“.

În general, adaug, nu ne-ar strica deloc o linie de mijloc. Se scrie istoria unei lumi cu atît mai captivante cu cît scoate la iveală metehnele unei culturi ce pare să ne condamne, ciclic, la puseuri de originalitate. Inclusiv politica românească s-a dovedit, mai ales după ’89, a­proape inaccesibilă Occi­dentului, la fel cum stîlcit sună în alte limbi versurile lui Emi­nescu, Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu. Ne fălim, cum ar veni, cu intraductibilitatea noastră.

România lui Boia seamănă cu un puzzle căruia îi lipsesc cîteva piese esențiale. Ab­sența lor pune în acțiune, aparent alandala, handicapuri istorice. Lucian Boia e primul istoric cu netăgăduită bosă ce descoperă în ochii de apă ai mlăștinoasei noastre tranziții vechimea unei civilizații nărăvite în soluții complicate la probleme simple. Pentru bolile endemice ale României, soluția istoricului este întrucîtva previzibilă: „În ce mă privește, n-am nici o soluție și nu știu dacă există vreuna, în afară de așezarea lucrurilor în timp“.

sursa: Observatorul Cultural