“Eu, de exemplu, nu le voi cere membrilor PSD ‘votaţi disciplinat’. Eu nu voi vota pentru acel proiect, am propriile mele convingeri şi nu mi-am schimbat acea convingere. Însă cred că am datoria, ca prim-ministru, nu să stau cu proiectul în sertar, cum au stat atâtea guverne, ci să-l punem pe masă. Nu există autoritate deasupra Parlamentului. Dacă Parlamentul va decide să-l respingă, s-a închis problema”, e cea mai recentă declaraţie a lui Victor Ponta legată de Afacerea Roşia Montană, făcută la Digi 24 şi citată de Agerpres.
În aceeaşi intervenţie, Victor Ponta afirmă că o eventuală blocare a proiectului ar putea atrage plata unor despăgubiri importante către companie. “După toate negocierile, s-au schimbat garanţiile de mediu, s-a schimbat participaţia statului român, s-a schimbat nivelul de redevenţe, însă eu nu vreau aici să spun că e bine sau e rău, ci că de 13 ani ţinem un proiect fără să spună Guvernul României albă sau neagră. Mai mult, cei de acolo ne dau în judecată şi probabil că vor şi câştiga despăgubiri, motiv pentru care Guvernul va trimite proiectul de lege în Parlament, care va decide dacă se face sau nu se face proiectul. Şi atunci discuţia e închisă”.
“Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Ponta pare să se fi inspirat din basmul “Fata săracului cea isteţă”. Însă şiretenia în politică nu e neapărat isteţime ori diplomaţie. Ci laşitate şi şmecherie. Practic, Victor Ponta joacă la două capete, încercând să cadă în picioare orice s-ar întâmpla. Pe de o parte, îşi exprimă “o convingere” (pe care nu şi-ar fi schimbat-o), şi pe care, prin contrapondere cu “datoria de prim-ministru”, sugerează că ar fi una împotriva proiectului. Deşi, nu există nicio “datorie de prim-ministru” să avizeze un proiect care nu a reuşit în atâţia ani să îndeplinească prevederile legale pentru a fi avizat. Mută pisica în ograda Parlamentului şi vorbeşte de “negocieri”, “redevenţe crescute”, “despăgubiri” pe care statul român le-ar avea de plătit dacă proiectul nu va fi avizat. Ştiind însă (să nu fim naivi) câte resurse pune la bătaie RMGC pentru a-I convinge pe parlamentari că “negrul e alb”. Pe de altă parte, e pregătit şi să-şi asume laurii populari ai blocării proiectului dacă acesta nu va trece de Parlament (ipoteză plauzibilă ţinând cont de antecedente, după ce aşa-zisa modificare a Legii Minelor, în fapt, o lege specială de expropriere în interes privat a fost blocată din 2011 la Camera Deputaţilor în urma presiunii publice).
Nu mai revin asupra minciunii “beneficiilor” pe care le-ar aduce proiectul minier. În raport cu distrugerile de mediu şi de patrimoniu, cu costurile sociale şi în raport cu profitul companiei (care nu e altceva decât un administrator, nu proprietar al resurselor minerale), beneficiile statului român şi pentru comunitatea locală sunt absolut insignifiante. Iar “garanţiile de mediu” sunt praf în ochi (formula corporatistă “cele mai înalte standarde de siguranţă cunoscute (s.a.)” arată de la sine că, în realitate, nu există vreo garanţie). În privinţa “despăgubirilor” pe care statul român ar trebui să le plătească, siguranţa afişată de Victor Ponta, legată de câştigul de cauză pe care l-ar avea compania, e contrazisă de realitate, dovadă fiind procesele pe care opoziţia le-a câştigat în ultimii ani împotriva proiectului minier (dar pe care autorităţile publice le-au încălcat în mod abuziv). E adevărat, în mod iresponsabil, statul român şi-a asumat o parte a datoriilor pe care RMGC le-a înregistrat până în acest moment (de 1,36 miliarde de lei, din care 19,31% e “partea” statului). Dar acesta nu e un argument pentru ca statul român să-şi asume pierderi şi distrugeri şi mai mari. Dimpotrivă, e o justificare în plus pentru a închide robinetul.
În calitate de premier, Victor Ponta nu se poate eschiva (cel puţin moral, pentru că în practică dă semne că asta vrea să facă) de răspundere. Ca premier are obligaţia să se exprime că proiectul “e bun” sau “ rău” şi să acţioneze în consecinţă). Chiar şi după aşa-zisele negocieri. E drept, sunt multe cioburi lăsate în urmă de guvernările anterioare (care i-ar fi imputate lui Ponta dacă proiectul va fi oprit şi compania ar obţine, într-adevăr, despăgubiri). Mutând însă responsabilitatea în Parlament, Guvernul Ponta nu se deosebeşte cu nimic de cele anterioare, care au tot lăsat mizeria să se adune.
Dacă Victor Ponta ar fi de bună-credinţă în privinţa mutării responsabilităţii în Parlament, există un procedeu democratic prin care s-ar putea măcar asigura că deputaţii şi senatorii vor vota în cunoştinţă de cauză: o comisie de anchetă parlamentară. O comisie ale cărei lucrări să fie cu adevărat transparente, în care să fie prezentate documente, studii şi, extrem de important, în care reprezentanţii societăţii civile să-şi poată prezenta şi ei argumentele. Doar în urma unei astfel de dezbateri publice şi a raportului pe care comisia l-ar realiza, s-ar putea spune că, măcar într-o anumită măsură, Parlamentul va decide în cunoştinţă de cauză.
Mă rog, se poate opina că nimic nu-i împiedică pe reprezentanţii societăţii civile să-i contacteze pe parlamentari şi să-şi prezinte argumentele. Ei bine, acest lucru se întâmplă şi se va întâmpla în continuare. Dar resursele (atât cele minimale necesare unui astfel de demers, precum şi în comparaţie cu cele puse la bătaie de RMGC) scot în evidenţă un dezechilibru uriaş. Priviţi tabelul de mai jos. În 2012, Gabriel Resources (compania care deţine 80,69% din RMGC) a cheltuit pe “comunicare externă” peste 13 milioane de dolari canadieni (dolarul canadian are o paritate aproape unitară cu cel american 1 CAD = 0,96 USD). Asta după ce în 2011, bugetul de “comunicare externă” a fost de 19 milioane de dolari. “Comunicarea externă” sunt atât acţiunile publicitare, cât şi cele de lobby. O parte a activităţilor de lobby pot fi încadrate însă şi la capitolul din buget intitulat “legal” (multe firme de lobby având titulatura de firme de avocatură), de asemenea alimentat cu sume uriaşe în ultimii ani (7, respectiv 5 milioane de dolari). După cum se poate observa, “comunicarea externă” a fost cea mai mare “investiţie” a Gabriel Resources (aproape 1/3 din buget!) şi împreună cu “legal” reprezintă aproape jumătate din cheltuielile unei companii care se pretinde a fi “minieră”! (tabelul de mai jos e extras dintr-un document intern al Gabriel Resources, “Management s Discussion and Analysis”, din 14 martie 2013).
Aceste cifre nu înseamnă că societatea civilă a pierdut bătălia (această disproporţie uriaşă a existat de la început), însă demonstrează laşitatea premierului când se spală pe mâini, mutând responsabilitatea deciziei în ograda parlamentarilor. A unor parlamentari asaltaţi de tone de mesaje publicitare şi întâlniri cu lobbyişti ai RMGC. Şi măcar dacă totul s-ar rezuma doar la atât.
Nu că m-ar durea foarte mult de imaginea lui Victor Ponta, dar nu pot să nu observ că şi-a făcut un calcul total eronat. Nu doar că nu va cădea în picioare, ci, indiferent de deznodământ, va pierde. Fie va rămâne în istorie ca premierul care şi-a dat avizul pentru distrugerile şi hoţia de la Roşia Montană (dacă proiectul va fi avizat), fie ca un învins şi ultimul mare lobbyist al RMGC (dacă Parlamentul blochează proiectul). Când ajungi să faci copy-paste până şi după basmele românilor (fără să le înţelegi) soarta (politică) ţi-e destul de clară.
sursa: VoxPublica
Radu Zlati 
Comentarii recente