De ce disprețuim parlamentarii?

Când se pornește o discuție cu adevărat serioasă în mediul online, deseori comentariile ajung să schimbe tema inițială. Astfel în contextul articolului ”Pe motiv de ”Dragă ANI” la toamnă USL nu va mai exista!” un comentariu interesant a abordat problema demersului legislativ și explicit al celor care legiferează (deputați și senatori). Îl reproduc mai jos urmând să încerc a răspunde pe cât mai bine m-aș pricepe la principalele acuzații pe care onorabilul comentator le aduce parlamentarilor (păstrez ortografia inițială neschimbată).

Stimabile, legislativul a cedat cea mai mare parte din atributii in momentul in care s-au transferat dezbaterile in plen catre comisii! Stiti bine ca in comisii, un deputat sau un senator oarecare nu are cum sa-si spuna punctul de vedere!Acolo se pun la cale toate nelegiuirile si interesele de grup si macar de ar fi vorba de grupul parlamentar largit (psd, pd-l, pnl…)! Nu, in comisii, o mana de privilegiati isi dau cu parerea si pe urma arata cu degetul restului grupului ce si cum sa voteze! Mai mult, un parlamentar care nu respecta decizia privilegiatilor din comisii sunt pedepsiti de catre partid! Acesta e motivul pt care alesii sant dispretuiti! El, palamentarul, nu voteaza dupa cum ii dicteaza constiinta ci dupa cum il obliga un privilegiat, de cele mai multe ori mai prost decat multi dintre parlamentarii de rand! Guvernul face agenda…? Ma faci sa rad! Nu omule, agenda v-o face partidul, mai curand liderul de grup sau presedintele de partid! Ordonante…?! Va impiedica cineva sa de puneti interpelari ori motiuni simple? Ia chemati voi ministrii la ordin cand o iau pe aratura! Respingeti ordonantele tampe cu care executivul a umplut spatiul politic! Numai asa puteti scapa de stigmatul cu care v-au acoperit cetatenii! Luati la suturi pe aia din comisia juridica pt ca lasa sa treaca proiecte atacabile la CCR! Sunt multe de spus si mai ales de facut pt a scapa de imaginea de momai cu care sunteti asimilati! Si sa mai stiiti ceva: Parlamentarul raspunde mai intai in fata electoratului sau si abia dupa aceea in fata partidului!
Apropo: Stiai ca nerespectarea programului de guvernare este cea mai grava incalcare a juramantului depus in fata natiunii si ca oricare cetatean e indreptatit sa va acuze oficial de sperjur?

”legislativul a cedat cea mai mare parte din atributii in momentul in care s-au transferat dezbaterile in plen catre comisii” – dezbaterile nu au fost transferat din plen către comisii. Și în acest moment oricare deputat își poate susține un amendament propriu în plen, chiar dacă, eventual, respectivul amendament a fost respins în comisie, iar amendamentul este votat în plen înainte de a fi votată versiunea comisiei.

”in comisii, un deputat sau un senator oarecare nu are cum sa-si spuna punctul de vedere” – perfect neadevărat, am experiență directă în cadrul Comisiei în care activez și pot depune mărturie că toți membrii Comisiei nu numai că au putut să își spună opiniile dar și, punctual, să își facă trecute anumite modificări pe textele de lege propuse nouă, indiferent de tabăra politică (deși admit că în multe cazuri votul a fost decis de către majoritatea compusă din membrii USL, nu înseamnă că nu au fost voturi cross-partinice).

”in comisii, o mana de privilegiati isi dau cu parerea si pe urma arata cu degetul restului grupului ce si cum sa voteze!” – după știința mea, instituția liderului de grup din cadrul  grupului parlamentar nu este replicată la nivelul grupurilor din Comisiile de specialitate nici măcar la nivel informal. Deși unii dintre parlamentari ocupă funcții la nivelul Comisiilor, nici din experiență directă nici din auzite nu am știre ca acești lideri să ofere indicații care să fie respectate mai mult sau mai puțin automat de către colegii lor de partid din Comisie. Dacă este un vot comun al unui grup parlamentar în cadrul Comisiei el se datorează dezbaterilor interne anterioare votului iar nu unei indicații venite dinspre un lider autoritar, formal sau informal.

”un parlamentar care nu respecta decizia privilegiatilor din comisii sunt pedepsiti de catre partid” – deoarece în cadrul comisiilor nu există privilegiați, acuzația ar putea fi respinsă de plano. Voi recunoaște însă că partidele, în cazuri excepționale, ar putea să aibă în vedere pedepsirea unui parlamentar care a votat altfel decât era indicația partidului (atenție: a partidului iar nu a unui ”privilegiat”!) Cazul cel mai elocvent: parlamentarul care votează împotriva deciziei partidului, în cazul unei moțiuni (simple sau de cenzură) sau a unei legi organice, determinând un eșec major al partidului în plan parlamentar. Evident că în acest caz, prin votul său parlamentarul se pune practic în afara partidului. Cu toate acestea, experiența ne-a arătat că, fie și în astfel de cazuri, partidele nu își dau cu ușurință afară parlamentarii – mai degrabă aceștia își părăsesc partidele; iar votul împotriva hotărârii partidului nu este decât un gest de opoziție internă și de repoziționare politică ce anunță, cel mai adesea, părăsirea partidului.

”Acesta e motivul pt care alesii sant dispretuiti!” Nu, după câte am arătat mai sus, nu acesta este motivul, în special pentru faptul că motivul, în sine, nu există. Există alte rațiuni (multe dintre ele ținând de psihologia maselor) pentru care electoratul, în special acel electorat mai puțin instruit și având mai puține cunoștințe în domeniul mecanismelor legislative, a instituțiilor democratice și ale parlamentarismului, etc, disprețuiește parlamentarii sau chiar parlamentarismul. Un sociolog sau un psiholog ar putea descrie mai bine decât mine mecanismele prin care apare și se întreține acest dispreț.

”El, palamentarul, nu voteaza dupa cum ii dicteaza constiinta ci dupa cum il obliga un privilegiat” – nimeni, după cum am arătat mai sus, nu obligă parlamentarul să voteze într-un fel sau altul. Mecanismul cu degetul ridicat/coborât (devenit faimos după câteva pățanii ale grupului parlamentar PDL în legislatura trecută) prin care liderul de grup arată colegilor parlamentari cum să voteze nu este decât un mecanism funcțional care arată o direcție, dar nu poate să aibă caracter obligatoriu – dacă parlamentarul dorește să voteze altfel decât arată liderul de grup, o face! Desigur, el își asumă astfel o anumită responsabilitate în cazul unui vor contrar voinței partidului reflectată de către liderul de grup (deciziile mai întotdeauna nu aparțin doar acestuia, ci sunt rezultatul unor dezbateri la nivelul conducerii grupului, sau chiar mai largi) dar nu există libertate fără responsabilitate. Și după cum spuneam mai sus, sunt cu caracter de excepție cazurile când partidele au decis excluderea unui parlamentar din cauza felului în care acesta a votat în Parlament.

”Guvernul face agenda…? (…) agenda v-o face partidul, mai curand liderul de grup sau presedintele de partid.” În mod normal ar fi cum zice comentatorul. Partidele (zic partidele iar nu un lider sau altul al partidului deoarece viața politică românească nu a  cunoscut încă nici un lider de partid destul de puternic încât să facă agenda partidului pe care îl conduce, de unul singur!) ar trebui să facă agenda politică a parlamentarilor, pe liniile mari, strategice și tactice ale agendelor politice de partid. Iar acest lucru nu ar fi cu nimic degradant la adresa parlamentarismului. La aceste linii mari, parlamentarii ar trebui să adauge, funcție de agendele proprii, inițiative legislative care să se integreze în mod firesc în strategia partidului propriu. În România însă de cele mai multe ori guvernele au înghițit partidele nu doar ca realitate a puterii sau a distribuirii resurselor (un lider de mâna a doua în partid devenea brusc, odată cu numirea sa ca ministru, lider exponențial al partidului!) dar și ca realitate politică: agenda guvernului subsuma sau deforma agenda politică a partidului aflat la guvernare. Iar agenda Parlamentul  a devenit în ultimii 10-15 ani un instrument al guvernării. Întrebarea ”cine face agenda politică a Parlamentului” se poate dovedi, în această toamnă, o temă majoră a discuțiilor din cadrul USL

”Va impiedica cineva sa de puneti interpelari ori motiuni simple?” – dacă avem în vedere parlamentarii în ansamblul lor, nu numai că nimeni nu ne împiedecă să depunem interpelări sau moțiuni simple, dar o și facem! Desigur, această sarcină este asumată în mai mare măsură de către membrii opoziției (majoritatea are și alte mecanisme pentru a determina schimbarea politicii unui minister sau înlocuirea unui ministru, decât depunerea de moțiuni!) dar interpelările și întrebările adresate ministerelor sunt un instrument de care parlamentarii se folosesc cu asupra de măsură, indiferent de tabăra politică în care se află. Evident deci că nu puținătatea interpelărilor sau a moțiunilor a dus la neîncrederea românilor în parlamentari.

”Ia chemati voi ministrii la ordin cand o iau pe aratura! (…) Respingeti ordonantele tampe cu care executivul a umplut spatiul politic! (…) Numai asa puteti scapa de stigmatul cu care v-au acoperit cetatenii!” – dacă este adevărat că în ultimii ani miniștrii preferă de regulă să își trimită secretarii de stat pentru a răspunde interpelărilor în plen sau întrebărilor în Comisii, asta nu înseamnă că nu se exercită un minim control parlamentar asupra politicii și practicii ministeriale. Ordonanțele pe care guvernul (practica abuzului de ordonanțe începută pe perioada guvernului Năstase a continuat, din diferite rațiuni, până în prezent) nu sunt tâmpe, oricât am dori noi să le denigrăm. Unele dintre ele, puține, pot fi cu dedicație, și multe dintre ele sunt imperfecte: dar tâmpe nu sunt. Iar unele ordonanțe de urgență chiar pică sau sunt modificate (fie în Comisii fie în plen).  Problema ordonanțelor de urgență (prea multe și în prea multe domenii) rămâne să fie rezolvată de către viitoarea Constituție, deocamdată este un nod gordian ce trebuie rezolvat într-un fel sau altul, în cadrul USL și într-un dialog eficient între Guvern și parlamentari. Nu problema OU îi face pe cetățeni să nu aibă încredere în parlamentari – cei mai mulți nu știu ce înseamnă o ordonanță de urgență, și către astfel de acte au trecut prin Parlament în ultimul deceniu, sau doar pe perioada guvernării USL

”Luati la suturi pe aia din comisia juridica pt ca lasa sa treaca proiecte atacabile la CCR!” – săracii colegi, ar lua șuturi absolut nemotivat… După cum domnul Zăgrean și colegii domniei sale ne-au demonstrat vara trecută, hotărârile CCR sunt nu numai imprevizibile dar și dependente de un larg evantai de factori, dintre care Legea (prin spiritul și/sau litera ei) este, uneori, un factor minor.

”Parlamentarul raspunde mai intai in fata electoratului sau si abia dupa aceea in fata partidului!” În spirit rabinic, este așa și nu este așa. Parlamentarul răspunde în ultimă instanță în fața electoratului (adică la sfârșitul mandatului său, electoratul nemulțumit îl poate sancționa pe parlamentar prin votul acordat altcuiva) dar parlamentarul răspunde, am putea zice, zi de zi în fața partidului. Care îl poate sancționa mult mai rapid și mai eficient decât electoratul. Chiar și în sistemul electoral actual, așa-zis uninominal, foarte puțini parlamentari ar putea zice fără a minți că ar fi fost aleși dacă ar fi candidat în nume propriu, fără a avea în spate mașina electorală a unui partid. Așa încât, dacă dorește să își facă o carieră politică pe termen lung, parlamentarul va fi în mod normal cu un ochi la electoratul pe care îl reprezintă și cu toate simțurile treze la semnalele venite, formal sau informal, din partea partidului. Aici, în această situație (să fim sinceri: nu este una de regăsit doar în România!) se află, cred eu, una dintre marile cauze care au dus la apariția unui zid de neîncredere între electorat și parlamentar.

”Stiai ca nerespectarea programului de guvernare este cea mai grava incalcare a juramantului depus in fata natiunii si ca oricare cetatean e indreptatit sa va acuze oficial de sperjur?” NU, nu știam. Pentru simplul fapt că eu nu am jurat, la intrarea în Parlament, pe Programul de guvernare al USL. Conținutul jurământului meu nu face trimitere la acest program, sau la oricare alt program. Încă o dată, comentatorul face poate elegante figuri de stil dar se află în afara realității, atât cea de drept cât și cea de fapt.

Am arătat mai sus de ce resping afirmațiile din comentariul citat. Le resping total sau în parte, dar, în mare, le consider ca nereprezentând adevăratele cauze ale faptului, trist dar adevărat, că electoratul român nu are încredere în instituția parlamentarismului.

De ce cred eu însumi că apare și se menține o astfel de neîncredere – voi tenta un răspuns într-un alt articol.