R. C. Cristea (Observatorul Cultural): Pisicile pe acoperişul fierbinte

Minune însă, miracolul nu s-a produs nici de astă dată, din aceeaşi cauză ocolită cu migală de detractorii USL: această construcţie politică, dependentă pînă la o limită de legătura dintre liderii ei, nu este în mod vădit pîndită de pericole externe sau interne. Opoziţia pălăvrăgeşte în acelaşi limbaj gîngav şi le poate stîrni o anume emoţie doar amatorilor de excentricităţi cinice prin figuraţia ei nespus de debilă; opoziţia zilelor noastre, confiscată de propriile infirmităţi în străduinţa ei mai degrabă decorativă de a vorbi aceeaşi limbă, nu are forţa de a stînjeni actuala majoritate, darmite s-o „rupă“. Nu rezistă nici ipoteza imploziei alianţei la putere, oricît ar fi supralicitate animozităţile de prin filiale, elanurile obstrucţioniste ale unor personaje pentru care proiectul USL ar fi fost greşit din naştere ori băgările în seamă ale unor aristocraţi judeţeni cu voie tacită de la centru de a debita tot ce le trece prin cap.

Accept că un asemenea monolitism politic poate deveni vicios şi incumbă riscuri pentru orice democraţie astfel privată de eficienţa tamponărilor de către opoziţie a unei puteri devenite abuzive. Pe de altă parte, mi se pare aberant să taberi peste un colos politic şi să invoci, într-o rugă ritualică, distrugerea lui în condiţiile în care reprezintă, totuşi, o creaţie a alegerilor şi, în mare măsură, a repulsiei electorale stîrnite de fosta majoritate patronată de Traian Băsescu. Socotesc o judecată tulbure aceea de a condamna masivitatea produsului politic marca USL doar pentru că PDL & Sons şi marţienii lui D.D. ar suferi, în urma scrutinelor de anul trecut, într-o minoritate emasculată. O cercetare doar onestă a situaţiei de pe teren arată că stabilitatea USL nu este primejduită, în această etapă a dezvoltării sale, de inamici perceptibili. O lectură dispusă să interpreteze ce s-a ales după căderea cortinei peste replicile războinice schimbate de Antonescu şi Ponta ar putea scoate la iveală un puseu de criză aşteptat, natural şi, la urma urmelor, de folos raportului dintre cei doi, inclusiv dintre partidele reprezentate de aceştia, prin eliberarea unor tensiuni care, acumulate peste măsură, ar fi dus la seisme incomparabil mai periculoase. Am asistat la o dispută, aşadar, aparte ce nu putea fi, desigur, vizualizată prin perdeaua de secreţii salivate ca reacţie la clopoţelul ce anunţa loialiştilor oranj noua „rupere a USL“.

Un pariu personal şi pactele cu diavolul

Acaparat de exerciţiul guvernării într-o axiomă anunţată imediat după preluarea cabinetului, Victor Ponta s-a ţinut strîns de acest angajament. Copreşedintele USL s-a lăsat înghiţit de şeful Guvernului. Ponta a explicat, în dese (aproape zilnice) deconturi publice, hotărîrile luate de executiv. Concentrarea pe guvernare l-a determinat să-şi marcheze un teritoriu cît mai ferit de hărmălaia politică. Doza politică din acţiunile premierului Ponta a ajuns, drept urmare, minimală, cînd n-a dispărut pe de-a-ntregul. Încercînd să evite măcar formal unele dintre ciocnirile inevitabil şi politice cu Traian Băsescu, Victor Ponta a semnat controversatul acord de coabitare cu şeful Statului, care, fie şi numai la nivelul simbolisticii electorale, îi va fi decepţionat pe unii dintre aceia ce l-au adus la putere pentru a înfrunta „diavolul“ şi nicidecum pentru a încheia un pact cu acesta. A vrut să stingă conflictul îngheţat din Justiţie şi a făcut noi concesii, la fel, împotriva curentului politic ce a purtat spre glorie USL la alegerile din 2012.

Înclin să cred că Victor Ponta a dezgropat dosarul Roşia Montană numai în intenţia de a tranşa o altă restanţă prăfuită, într-o acţiune ce, desprinsă din aceeaşi semantică a guvernării, n-a arătat sensibilitate pentru potenţialul politic al unui demers care, iată, se soldează cu erupţii violente.

Pe scurt, Victor Ponta a sacrificat enorm în cîmp politic pentru a-şi asigura ceea ce un bătrîn cronicar definea prin „tihna“ guvernării. A întors spatele politicului sau l-a privit peste umăr pentru a propaga cît mai multă linişte asupra treburilor executivului. I-a acroşat, relativ sistematic doar în ultimele luni, doar pe Traian Băsescu şi pe cîţiva dintre ciracii impertinenţi ai acestuia, aproape fără excepţie ripostînd la atacuri şi fără a men­ţine un front deschis cu Cotroceniul. Cu silnică indulgenţă a trecut Ponta şi peste aberaţiile provocatoare dintr-o Justiţie unde oamenii lui Băsescu se dedau la nelegiuri bătătoare la ochi şi strigătoare la cer. Le-a lăsat în boii lor pe Kövesi şi Hăineală, pentru a-şi securiza altă pace, cu acel Occident nevrotic ilustrat în efigie de căutătura comisarului Reding. Restrîngerea pînă la expurgare a mesajelor politice i-a îngăduit lui Ponta să-şi despovăreze comunicarea de un ingredient care ar fi încins, cu siguranţă, dezbaterile îndeosebi în jurul unor măsuri economico-fiscale cu impact social negativ ce se iau, într-o larg împărtăşită logică a guvernării, în prima jumătate a mandatului unui cabinet. Victor Ponta a putut fi încurajat în acest tip de manifestare şi de generoasa păsuire a unui orizont electoral scadent în 2016.

Răfuiala agendelor

Li­mitîndu-se la traseul hărăzit candidatului USL la „prezidenţialele“ din 2014, Antonescu avea să fie parte fidelă într-o convenţie mai largă proiectată asupra ansamblului USL; liderul liberal s-a pronunţat, de pildă, vag şi rezonabil asupra mersului guvernării, cedîndu-i deliberat lui Ponta favorul exclusivităţilor asupra operaţiunilor derulate la Palatul Victoria. Liderul liberal avea să pună, iniţial, o surdină girării, à contre-cœur, a acordului „instituţional“ Ponta-Băsescu. O iritare de proporţii trădată şi de virulenţa declaraţiilor la cald ale lui Crin Antonescu va isca însă reconfigurarea poziţiilor strategice din Justiţie ca urmare a altei înţelegeri Ponta-Băsescu. Reacţia dură a preşedintelui PNL a reprezentat, iarăşi, o coliziune iscată de distanţa intervenită între agendele liderilor USL. Ca şef al executivului, Ponta şi-a recunoscut public, poate în graba înlăturării cu orice risc a unui focar conflictual, răspunderea unui acord menit să elimine, dintr-o singură tăietură, un obstacol în calea guvernării. Antonescu va semnala, dimpotrivă, o trădare a valorilor politice pe care s-au întemeiat legămintele USL faţă de electorat. Între Antonescu şi Ponta au apărut şi decalaje privind vizibilitatea publică: dacă Ponta avea „marfă“ abundentă de comentat şi nu-şi cenzura ritmul ameţitor al apariţiilor mediatice, autoimpusa reducţie în exprimare a lui Antonescu putea sugera o defensivă cauzată de o posibilă inapetenţă a acestuia pentru anostele tabieturi ale unei exprimări publice ca la carte.

Vulcan fumegînd

Crin Antonescu era constrîns să facă o mutare radicală şi din alte raţiuni. Indiferent cum s-a numit după căderea comunismului, la putere sau în opoziţie, PSD a fost şi rămîne cel mai mare partid din România. Adică o formaţiune impozantă din manifestarea căreia n-au lipsit accesele de aroganţă, complexele de superioritate, scenele de brutalitate gratuită faţă de parteneri politici, indolenţa celui puternic faţă de rest etc. S-ar părea că, mai la vedere, mai prin culise, şi PNL ar fi început să încaseze umilinţe în acest registru al flegmatismului suveran arătat, adesea fără vreo noimă clară, de unele cercuri sau de personalităţi mai insulare de prin PSD.

Punerea în discuţie sau chiar contestarea prezidenţiabilităţii lui Antonescu pe vastele întinderi ale PSD a fost, după ştiinţa mea, doar mormăitul unor voci a căror autoritate acumulată în timp le dădea un soi de credit în expunerea unor puncte de vedere vag insidioase, eventual alături de linia partidului.  E drept că, sporind ca număr şi lăsate în suspensie de conducere, de Ponta în primul rînd, astfel de opinii belicoase puteau insufla bănuiala unui curs mai larg şi cu afluenţi importanţi în PSD. Scriam şi cu alte prilejuri că, la fel ca întregul USL, Antonescu ar trebui să-şi regleze deficienţele în comunicarea internă şi externă, să iasă din formatul apariţiilor publice sinuoase, mai ales că scadenţa electorală din 2014 ar impune un tempo regulat şi parcă mai iute. Cititorii neavizaţi ai sondajelor de opinie l-au putut regăsi pe Crin Antonescu în plasamente ingrate, îndeosebi în ceea ce priveşte încrederea subiecţilor chestionaţi în fruntaşul liberal. S-a comentat chiar în legătură cu o tendinţă descrescătoare la acest capitol. E la fel de adevărat că, executate sub comenzi dubioase, multe dintre aceste sondaje ocoleau întrebarea deschisă privind şansele lui Crin Antonescu de a deveni preşedintele României. Acolo unde problema era pusă în aceşti termeni, Antonescu urca nestingherit în vîrful clasamentului. Oricît de tendenţios realizate, sondajele „cu dedicaţie“ aveau să fie preluate imediat ca veridice de numeroase medii, unele superficiale, cele mai multe sîrguincios truditoare la acreditarea ideii că drumul lui Antonescu spre Cotroceni sfîrşeşte în ineluctabile fundături. Înfurierea lui Anto­nescu pe Ponta şi pe partidul condus de acesta a dat frîu liber unor mai vechi frustrări datorate prezumţioasei expedieri de către unii fruntaşi din PSD a liderului liberal pe o orbită secundară, unde susţinerea candidaturii sale pentru Cotroceni s-ar fi transformat într-o temă lăsată în adormire, în sensul că n-ar fi fost, în fapt, răspicat adjudecată. Vor fi răbufnit, cu siguranţă, prin inflamarea lui Crin Antonescu şi sferele liberale dezamăgite de raportul cu PSD, îndeosebi în structurile guvernamentale. Pentru Antonescu şi ai săi venise momentul unui şoc spectaculos, care să spargă ceea ce păruse a fi un blocaj ce-i împiedica să-şi urmeze calea. Energiile rele s-au estompat, şi această frecare zgomotoasă de plăci tectonice pare să fi coborît sub pragurile critice. Înclin să cred, trăgînd o linie după consumarea acestei stări de vrajbă, că o reaşezare francă, chiar dacă, poate, prea viguroasă retoric, a relaţiei Antonescu-Ponta înseamnă sănătate curată pentru o alianţă devenită, după izbînda din alegeri, pe alocuri inertă, cam sedentară şi cu destule predispoziţii pentru obezitate. Pînă la fisuri, fracturi sau alte ruperi ale USL pare să fie însă drum lung.