O distincție care ne ajută să înțelegem mai bine sistemul în care trăim și care ne ajută mai bine să înțelegem la ce lucrează colegii și compatrioții noștri din mass-media, lumea intelectuală, clasa politică etc., de o bună vreme. Ce fel de regim și sistem vor să impună și care e natura reală a ceea ce spun și fac.
Pentru asta avem nevoie să introducem două modele, fix pe baza a ceea ce spun chiar ei. Diferenta de accent si limbaj spune tot:
MODELUL 1
În acest model, clasa politică și administrativă își asumă responsabilitatea de a guverna în funcție de obiective economice, sociale și demografice clar definite, cum ar fi: creșterea PIB-ului și a PIB-ului pe cap de locuitor; stabilitatea monetară; menținerea unui deficit bugetar mic sau zero; echilibrarea balanței comerciale; reducerea sărăciei; creșterea salariilor și a pensiilor; îmbunătățirea dinamicii demografice etc. etc. etc.
Procesul electoral, în acest model, funcționează ca un mecanism de evaluare a performanței. Partidele politice sau segmentele clasei politice concurează pe baza realizărilor concrete și a promisiunilor de a atinge aceste obiective. Alegătorii compară rezultatele și programele propuse, iar rotația la putere reflectă percepția publicului asupra competenței și eficienței guvernanților. Este un model orientat spre responsabilitate și rezultate măsurabile.
De ce guvernați, mă?
Ca să creștem salariile/calitatea vieții la oameni!
Sau variatii pe tema asta… Simplu, clar, clasic…
MODELUL 2
În acest model, clasa politică își construiește legitimitatea nu pe baza realizărilor concrete, ci pe narațiunea diversionistă a unui pericol iminent reprezentat de opoziția interna sau de forțe externe. Pericolele invocate pot varia (încălzirea globală, extremism, populism, neoliberalism, influențe străine, putinism etc.), dar scopul este același: să deruteze si mobilizeze electoratul prin frică, prezentându-se status qvo-ul, actuala structura de putere, ca singura barieră împotriva unui dezastru.
Campania electorală (și apoi tot actul guvernării) se concentrează pe demonizarea adversarilor politici, amplificând pericolele asociate cu venirea acestora la putere. În loc să propună soluții pentru obiective economice sau sociale, clasa politică guvernantă cere votul sau susținerea pentru a „împiedica să vină populiștii/extremiștii/putiniștii/fasciștii la putere”. Propaganda și manipularea sunt utilizate pentru a exagera sau fabrica aceste amenințări, polarizând societatea.
De ce guvernați, mă?
Ca să nu vină populiștii/extremistii la putere!
Toata politica economica se reconfigureaza: „Ar trebui totuși să facem un efort să micșorăm deficitul. Daca nu o facem e vai de noi! Vreți să vină AIA la putere?”
Dar notati ca nu deficitul e problema în această viziune. Centrul de greutate e mutat pervers si subtil in alta parte… Se răstoarnă toată structura legitimitatii actului guvernării…
Procesul de guvernare însuși devine un mecanism de manipulare constantă: Poate noi nu suntem cei mai buni și poate suntem chiar și corupți, DAR… vreți să vină AIA la putere? Deci nu performanta sau corectitudinea in actul guvernarii e problema reală, problema reală ajunge sa fie de fapt posibilitatea rotației la putere…
MODELUL GUVERNĂRII BAZATE PE OBIECTIVE CONCRETE VS. MODELUL GUVERNĂRII BAZATE PE FRICĂ ȘI POLARIZARE
Deși la suprafață cele două modele pot părea doar o diferență de accent (performanță vs. narațiunea fricii de “pericol”), ele duc la regimuri politice distincte:
Modelul fricii riscă să transforme democrația într-un sistem de tip „stare de urgență permanentă”, unde alegerile devin mai degrabă un ritual de confirmare a puterii existente decât o competiție reală. Posibilitatea abuzului devine legitimabilă și raționalizabilă. Menținerea la putere a aceluiași grup, fără rotire, devine o trăsătură a regimului.
În timp, instituțiile democratice (presa, justiția, societatea civilă) ajung să fie corupte și neutralizate; loialitatea față de narațiunea fricii, susținută pe pilot automat, devine mai importantă decât performanța sau meritul. Corupția tacită, contraselectia între “cei de pe partea bună” devine endemică.
Mai grav, atunci când acest tip de sistem sau model identifică în interior “pericolul” într-o parte a societății, se ajunge ca electoratul să fie polarizat artificial iar clivajul creat sa fie utilizat manipulatoriu (vaccinist vs. antivacininsti, proeuropeni vs antieuropeni etc).
Distrugerea țesutului social și a solidarității sociale prin ațâțarea oamenilor unii împotriva altora devine politica de stat, guvernul si aparatul de stat devenind nu doar implicat ci promotor al acesteia.
CONCLUZIE
Așadar, deși la suprafață cele două modele pot părea doar o diferență de accent — între guvernarea prin performanță și responsabilitate, pe de o parte, și instrumentalizarea fricii și a alarmismului, pe de altă parte — în realitate ele conduc la regimuri politice fundamental diferite.
Mai mult, Modelul 2 nu doar subminează democrația, ci produce un efect mai grav și mai profund: erodează solidaritatea socială, destramă încrederea reciprocă și sfărâmă coeziunea care stă la baza comunității naționale și a statului național.
În locul unui spațiu civic comun, se instalează artificial o logică a confruntării tribale permanente — un proces de dezintegrare tăcută, dar ireversibilă, a fundamentelor societății, alimentat de clasa politică, mass-media, intelectualitatea publică etc., toate în ideea salvaționistă și aparent bine intenționată că scopul scuză mijloacele…
O idee, totuși, nu democratică sau liberală, ci… machiavelică.
sursa: Facebook
Radu Zlati 
Comentarii recente