Bătea un vânt de seară. Se desprimăvăra.
Un călăreț pe Drumul Mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul la pas mâna întăi.
Apoi ca o furtună trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urmă-i frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatic al unei vijelii…
Și s-a oprit deodată: „Dar încotro? Ce drum
Al lumii nesfârșite să mai apuc de-acum?”
Și sta la o răscruce, pe gânduri. Sta și sta.
Râs auriu de fată deodată auzea…
„De drumurile lumii nici nu mai vreau să știu!”
Și-a-ntors încet fugarul spre râsul auriu…
Traducere: Eusebiu Camilar
Radu Zlati 
Lasă un comentariu