P.D. Aligică: POST-IDENTITARIANISMUL.

Suveranismul și atacul la adresa lui sunt neinteligibile în absența înțelegerii fenomenului real care determină întreaga evoluție: POST-IDENTITARIANISMUL.

Pornind de la analiza lui Natan Sharansky, să spunem ca definiție preliminară și imperfectă că post-identitarianismul este ideologia progresului care afirmă că identitățile colective — naționale, religioase, culturale — sunt sursa problemelor și că, pentru a obține progres, societățile trebuie să își slăbească sau desființeze structurile identitare. Este o doctrină a relativizării identității, a de-rădăcinării și a suspiciunii față de orice formă de continuitate cultural-religioasă.

Pe scurt: post-identitarianismul este credința că identitatea colectivă este problema — și că soluția este erodarea ei. De aici pornește totul.

Sharansky arată limpede că, în condiții istorice de vulnerabilitate, asemenea ideologii devin articole de lux intelectual periculos: popoarele care nu își mai apără identitatea devin incapabile să își apere libertatea. Dar asta e alta discutie. Acum avem de identificat un puzzle si un mister…

SUVERANISMUL — UN CONSTRUCT PROPAGANDISTIC NĂSCUT DIN LOGICA POST-IDENTITARIANĂ

Suveranismul — ca formă de identitarianism — este în realitate un construct propagandistic și ideologic creat în contextul fenomenului mai larg al post-identitarianismului. Aparatul de propagandă, împreună cu structurile paralele nedemocratice (in special) europene (combinația de ONG-uri, mass-media, grupări sub acoperire și partide artificiale crescute în incubatorul vechii centrale de propagandă), au impus formula și prin ea actuala arhitectură a polarizării.

Aceasta polarizare si clivajele aferente au devenit forma implicită a unui sistem de guvernare ce opereaza tacit pe o partitură preponderent decizionistă. Iar cei care reacționează la aceasta mutatie si strategie majora, respingand-o din varii motive, au acceptat jocul, terminologia si etichetarea, de la un punct încolo, de bună voie sau fără să-și dea seama.

DIN ACEL MOMENT, A AVUT LOC MAREA INVERSARE:

Suveranismul (și implicit identitarianismul) a fost împins în centrul atenției. El devine „problema”: ce e, cum îl definim, e legitim, nu e, cum îl interpretăm?

Între timp, post-identitarianismul — adevăratul fenomen care pune lucrurile în mișcare — dispare în umbră. Nu e analizat, nu e numit, nu e chestionat. Lucrează implicit, ca un sistem de operare invizibil. Nimeni nu întreabă: Dar ce vor oamenii aceștia? Ce curent reprezintă? ce e, cum îl definim, e legitim, nu e, cum îl interpretăm?

Post-identitarianismul este luat de bun, ca și cum ar fi un dat natural. Identitarianismul clasic — forma esențială și tradițională de articulare a identităților colective — este pus sub semnul întrebării.

Este o răsturnare uluitoare, să recunoaștem. De ce? Simplu: Identitatea colectivă este esențială. Funcția sa socială este formidabilă:

Identitatea colectivă este esențială deoarece (1) funcționează ca un mecanism de coeziune socială, reducând fragmentarea și facilitând solidaritatea între membrii comunității. În plus, (2) oferă un cadru simbolic comun de semnificații — valori, narațiuni și repere — care permite indivizilor să se orienteze într-un univers social complex. Totodată, (3) constituie o infrastructură a acțiunii colective, generând încredere și coordonare, condiții indispensabile pentru mobilizare, cooperare și proiecte publice durabile. În fine, (4) identitatea colectivă reprezintă o resursă de reziliență democratică: o comunitate cu identitate stabilă este mai puțin vulnerabilă la manipulare, delegitimare și colonizare simbolică, funcționând ca un scut cultural ce protejează autonomia democratică.

Deci functii sociale esentiale. Dar constatăm că, în România, identitatea colectivă este practic demolată — iar nimic nu se pune în loc. Și nimeni nu pune întrebări.

MAI SPECTACULOS:

Nimeni nu poate spune cine sunt liderii de idei ai post-identitarianismului românesc. Marii formatori, „lumea bună”, puzderia de apartinători aflați în siajul retoricii produse de aceștia operează ca o masă, iar în același timp nimeni nu se detașează ca lider conștient de idei.

Cine sunt doctrinarii și liderii de gândire? Ce susțin? Care le este doctrina? Ce program concret au dincolo de proiectul demantelării identității colective tradiționale? Pentru toată lumea este clar efectul — degradarea, demolarea, destrămarea identității naționale, culturale și intelectuale. Dar nimeni nu își asumă funcția socială de a spune ce vor concret să pună în loc după „marea demantelare” a identității colective românești.

Cineva ar putea invoca numele unui Lucian Boia ca reper. Da, dl Boia este asociat cu demitologizarea, reinterpretarea istoriei și critica narațiunilor identitare. Dar cred că ar fi eronat să îl considerăm un nucleu doctrinar al post-identitarianismului: dl Boia nu are o doctrină pozitivă. Post-identitarianismul nu este doar negativ (demantelarea vechiului), ci presupune și o viziune pozitivă, o înțelegere coerentă a ceea ce urmează. Această arhitectură conceptuală nu o găsim la dl Boia — nici ca ambiție, nici ca posibilitate.

Nici alți intelectuali sau influenceri culturali nu o oferă. Ei apar, în contextul acestui fenomen, precum Monsieur Jourdain: fac „proză identitară post-identitară” prin proxy, fără să știe. Adică reproduc mecanismele, limbajul și impulsurile post-identitare fără să fie conștienți până la capăt de ceea ce fac.

Iată asadar un puzzle interesant: CINE SUNT SI CE VOR POST-IDENTITARIENII ROMANI?!

Abia acum, după clarificarea acestor premise, putem spune că discuția începe cu adevărat. Scopul acestui text nu a fost să epuizeze tema, ci să introducă în mod explicit ceea ce până acum a rămas nenumit și neanalizat: Marea Inversare si prin implicatie Marele Puzzle: CINE SUNT SI CE VOR POST-IDENTITARIENII ROMANI?!

Am formulat astfel punctul de inflexiune conceptuală fără de care nu poate fi înțeleasă logica actualei polarizări, nici mecanismele prin care dezbaterea publică a fost deturnată spre suveranism, transformându-l într-o „problemă”, în timp ce adevărata mutație ideologică — post-identitarianismul — acționează nevăzut în fundal.

Această inversare nu este doar o strategie discursiva, ci un fenomen social în sine, cu propriile sale dinamici, efecte și mecanisme de auto-producere. Cu cât devine mai puternic, cu atât apare mai paradoxal: domină spațiul public, dar rămâne invizibil; este peste tot, dar niciodată numit; produce efecte masive, dar nu are lideri, doctrinari, programe declarate.

În România, acest paradox este și mai accentuat: fenomenul este omniprezent în discurs, în instituții, în reflexele mediatice și culturale ale „lumii bune”, dar în același timp este complet neasumat, neconceptualizat, neinterogat.

IN CONCLUZIE

Ceea ce vedem — atacul diversionist la „suveranism”, demonizarea identitarului, caricaturizarea continuității culturale — sunt doar simptome. Adevărata cauză, mișcarea tectonică ce reconfigurează câmpul intelectual și politic, este post-identitarianismul: un proiect difuz dar extrem de eficient în demantelarea structurilor identității colective, fără a oferi nimic coerent în schimb.

De aceea, analiza trebuie mutată de aici înainte pe terenul real al problemei. Trebuie să începem prin a numi, descrie, conceptualiza și înțelege acest fenomen, să-i examinăm originea, logica internă, efectele și reprezentanții — chiar dacă aceștia nu se recunosc drept atare.

Numai astfel vom putea ieși din labirintul polemic steril și vom putea evalua lucid transformările identitare, culturale și politice care modelează societatea românească și occidentală. Aceasta este miza. Și abia acum începe discuția adevărată.

sursa: FB