Vasile Ernu: Bătălia pentru memorie

Bătălia pentru memorie: reguli de bază pentru a gestiona trecutul în folosul prezentului sau împăcarea de sine a românilor

Când bătălia pentru memorie este făcută de politic să știți că nu este despre adevăr ci despre putere şi control. Când istoria este condamnată, reglementată, închisă în legi şi pedepse – este despre control al memoriei căci cine deține control asupra trecutului deține control asupra prezentului. Controlul memoriei trecutului – construiește prezentul şi legitimează prezentul.

Doar nu suntem idioți să credem că pe politicieni îi interesează adevărul istoric – pe ei nu-i interesează nici măcar pâinea voastră cea de toate zilele. Ei aşa se legitimează.

Acum nici să-i diabolizăm – de asta e nevoie de presiune şi negociere. Adică nu vii tu partid cu 10% reprezentativitate dintr-o prezență la vot de 50% populație – reprezinți 3-4 % din populație? – să faci legi care reglementează memoria şi emoția unei ţări? Asta se numește fundamentalism profund antidemocrat. Nici nea Nicu nu făcea astă – acum e plin de mici ceaușiști meschini.

Partea e şi mai urâtă însă la acest capitol: o întreagă elită academică şi universitară slujește acest tip de putere şi nu are curajul să se pronunțe clar. Dovadă e abandonul educației publice.

Trecutul nu trebuie iubit sau urât ci înțeles şi asumat. Pentru asta aveam nevoie de o producție de cunoaștere nu de o idealizare în bine sau o diabolizare pe invers.

Avem două tabere care se bat în fotografii: una arată o fabrică cu muncitori fericiți şi zice – iată cum a fost; alta arată o coadă la pâine şi zice iată cum a fost. Pentru una rai, pentru alta iad.

Fotografiile şi realitatea din ele spun şi adevărul şi minciuna simultan. A fost şi aşa dar e o mică parte dintr-o complexitate mult mai mare de realități.

Personal vin dintr-o tradiție religioasă profund anticomunistă: nimeni nu a fost membru în PC sau UTC – comunitatea nostru a avut mult de suferit dar asta nu mă împiedică să încerc să înțeleg în ce regim am trăit şi cum a funcționat el. Eu știu bine că cei ce mă goneau să mă facă UTCist în 88-89 sunt cam aceeași car mă înjură şi denunță azi că nu sunt „de partea bună”. Eu nu sunt de partea nimănui: munca mea e de înțelegere şi povestire a ceea ce înțeleg.

Dacă mă înjură e de bine. Istoria ne învață: fundurile şi limbile nu se prea schimbă indiferent de regimuri.

Când vorbesc despre epoca comunistă am câteva reguli de bază pentru a scăpa de generalizări şi esențialisme ieftine.

1. La ce epocă, perioadă vă referiți: 50, 60, 70 sau 80? Ele nu au fost identice. Represiunea de început din 50 nu e tot una cu dezghețul din 60 sau cu dezvoltarea din anii 60-70 – unică în istora secolului XX – aşa cum 60 e total diferit față de epoca inumană a anilor 80 cu penurie şi control feroce. Adică regimul comunist a fost şi el diferit de la o epocă la alta chiar dacă are niște trăsături comune pe tot parcursul său.

2. Când vorbiți la ce zonă vă referiți: sat sau oraș, oraș mare sau oraş mic, munte sau câmpie, naționalizat sau nu, Moldova, Oltenia, Ardeal, Banat, zonă industrială sau zonă agricolă? Toate asta contează mai ales dacă le pui şi în context istoric.

Un sat din Bărăgani din anii 50, un sat de munte nenaționalizat din Maramureș, un oraş industrial precum Brașov din anii 70, un oraş din 60 precum Timișoara sau un orășel precum Onești în plină expansiune din anii 60-70? Unde erați? Toate astea contează enorm de mult căci au dinamici diferite: în dependență de zonă şi timp.

3. Când vorbiți întrebați-vă din ce paturi socială face parte cel ce vorbește şi din ce pătură sociale faci tu parte. Erai copil de țăran din satele de munte sau câmpie, din orășele mici industriale sau miniere, din orașele mari industriale sau universitare? Erai copil de țăran, muncitor, miner, profesor, medic, birocrat, nomenclaturist? Din ce categorie socială făceai parte?

Un copil de țăran şi un copil de muncitor au trăit diferit comunismul la fel cum radical diferit a trăit unul din mediul intelectual, familie de medic şi altul de nomenclaturist. Istoriile lor sociale, economice şi chiar politice sunt foarte diferite.

Definiți timpul, locul şi pătura socială şi veți avea istorii foarte diferite sociale, economice şi chiar politice într-un regim aparent unitar.

Da, au existat elemente comune ale regimului, indiscutabil, dar au existat şi multe lucruri care diferențiază enorm de mult experiențele şi practicile.

Indiscutabil a fost un regim autoritar nu democrat – dar şi un regim social la bază care a adus dezvoltare unor pături largi.

Mai există două elemente importate.

4. Demnitatea memoriei. Există un trend dominant al negării oricăror merite din acea epocă şi o rușinare indusă pentru tot ce s-a întâmplat acolo: industrializare, modernizare, infrastructură, educație, sport, urbanizare etc. Nu poţi să le iei oamenilor demnitatea participării la istoria locului, timpului, ţării lor.

Dau un exemplu. Am stat toamna trecută la Reşiţa – una din cele mai industriale zone ale României, începută din perioada Imperiului Habsburgic şi continuată în România Mare şi România comunistă. Am stat la masă zile întregi cu șefii marilor centre industriale: ei erau mândri de ceea ce au realizat – motoare, turbine. Îmi arătau ce au construit şi înțelegeau bine continuitatea istorică de peste 200 de ani de industrie, de problemele prin care au trecut: ingineri de o pregătire excepțională care au condus uzine cu 15.000 de angajați. Știți ce-i durea cel mai mult? Nu că s-a închis totul – doare şi asta tare – ci că munca lor a ajuns azi o bătaie de jos în limbajul discursului oficial – munca lor nu a fost „fier vechi” cum se spune dovadă că multe poduri, turbine, motoare încă funcționează pe diverse continente. Se mândresc cu asta – e demnitatea muncii lor.

Oamenii au nevoie de demnitate – țara asta se tine aşa cum e ea pe munca imensă a acest oameni din 60,70, 80 – indiferent de probleme ei merită apreciere, respect şi demnitate. A le spune că tot ce au făcut ei e nimic e o umilință – se vor răzbuna ei cumva. Mai ales că după 90 inginerii care făceau motoare pentru vapoare şi locomotive au trebuit să vândă blugi turcești: un salt colosal spre abis.

Nu vă tratați populația ca pe niște idioți: cetățeni acestei țări sunt mult mai pregătiți şi responsabili decât elita ei politică şi toţi parveniții post 90.

5. Durerea strâmbă. Dacă observați cei care acum rescriu istoria – o elită în mare parte foști membri PC şi nu chiar reprezentați ai păturilor de la bază – pun monopol nu doar pe memorie ci şi pe durere. Ne povestesc foștii nomenclaturiști şi membri PC & copii de prin Primăverii cum s-a sufeți în fabrici şi uzine, prin lagăre şi ghetouri. Până şi oamenii care au trecut prin pușcăriile comuniste sunt mai decenți şi corecți faţă de „suferința” foștilor nomenclaturiști. Ei au zis: să nu ne răzbunați – nu băieţii din Primăverii.

Aud că nu puteau serba Crăciunul, nu aveau voie să meargă la Biserică, nu aveau masă de Paşte şi Crăciun etc. Da țăranii şi muncitorii cum puteau? Doar elita din Primăverii şi intelectualii finuți nu aveau voie? Mai să fie… Ai mei şi în pușcărie serbau Crăciunul – căci nimeni nu ţi-l poate lua. E un preţ de plătit.

Amicul Zorin – un mare istoric avea o vorbă: „În perioada sovietică, nomenclatura bea în vilele de protocol pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de regim, intelighenţia se îmbăta în bucătăria de acasă, pentru a-şi arăta aversiunea faţă de acesta, iar muncitorii se făceau criţă la fabrică şi prin ganguri, pentru a-şi demonstra indiferenţa totală faţă de regim.” Cam aşa funcționau loialitățile.

5. De ce oamenii evaluează trecutul pozitiv? Dacă vă uitați la date atent oamenii evaluează destul de corect trecutul: dau puncte ridicate stabilități şi siguranței – şi puncte negative lipsei de libertate şi penuriei.

Dar în general ei amendează prezentul când vorbesc despre trecut. Ei folosesc „baubaul Ceaușescu” pe post de bâtă politică spunându-le politicienilor că prezentul nu e chiar roz pentru ei.

Ei spun: dacă nu ne garantați o viață mai sigură şi mai stabilă noi nu-l vom uita pe Ceaușescu – şi nu uitați că a fost o revoluție şi ce au pățit ei e valabil şi pentru noii ciocoi….

Aviz – asta e justiția populară. Să nu ajungem acolo.

A propos de comunismul „adus” – când am rămas de capul nostru am produs epoca Ceaușescu – produs 100% românesc: e epoca cea mai reprezentativă a noastră. Trebuie să ne-o asumăm.

Trecutul nu ar trebui iubit, urât ci înțeles şi asumat. El trebuie analizat cu bunele şi relele lui – explicat: cum a funcționat, unde s-au făcut mari greșeli pentru a nu mai repeta dar şi cu realizări imense în diverse domenii. Istoria materiei epocii e martoră: trăim încă în casele şi infrastructura acelei epoci în mare parte. Şi suntem la 36 de ani distanţă.

Da, a fost un regim autoritar – cu diverse grade în epici diferite – cu multă violență cu efecte foarte diferite asupra vieții oamenilor.

O ţară cu 50% de analfabetism (în anii 40) nu a fost alfabetizată democrat – dragi copii nu doriți la școală? – ci violent. E bine? Violența nu e bună – să iei copiii țăranilor pentru care erau forța lor de muncă şi duși la scoală? Țăranii nu acceptă aşa ceva. Nu e simplu. S-a făcut violent: cu naționalizarea pământurilor şi vitelor. Dar arătați-mi un regim care nu a belit țăranii? 1907? Asta nu justifică violența.

Dar efectele pentru educație au venit în epocile 60-70.

Despre dinamica socială a anilor 60-70? Imense ascensoare sociale pentru milioane de cetățeni: un fenomen unic în istoria noastră. Dar cine să studieze fenomenele? Că nu iese bine la socoteală actualului regim….

Modernizarea României comuniste s-a făcut violent mai ales prin dimensiunile şi viteza realizată – dar țara a făcut un salt al dezvoltării imens în anii 60-70. Nu putem uita înapoierea în care se afla: decalajele imense. Greu de contestat toate asta. Ghinion: saltul l a făcut acel regim oricât l-am urî. Cu probleme, repet, imense.

Departe de mine idealizarea unei epoci plătite cu multă suferință. Doar că eu cunosc bine şi anii 90 – datele arată şi mai şi. Trebuie văzute şi beneficiile ei? Cum le împăcăm?

E un paradox care se bate cap în cap – multă violenta – multă dezvoltare: pentru mulți a însemnat un salt de dezvoltare imens. Priviți albumele de familie: cum arată 40, cum arată 60?

Dar la acest proces au contribuit oamenii acestei ţări care cer puțină demnitate, respect şi lăsați în pace: să-ţi plângă durerea şi să-şi chefuiască bucuria. Nu cum vreți voi şi când vrei voi – cei de la putere sau cei cu burse instituționale care trebuie să reglementeze memoria. A se scuti.

Fiind un popor dominat de rural, de țărani am privit mereu modernizarea negativ: şi cum vin cu drum de fier – toate păsările pier! Dar în anii 60-70 am trăit un salt greu de contestat azi în ce privește procesul de modernizare. Din păcate cu o cădere imensă în anii 80: o violenta şi umilință socială imense.

Eu sunt pentru o conciliere istorică, pentru o înțelegere şi asumare decentă a propriilor succese şi a propriilor eșecuri istorice. Ambele sunt ale noastre.

Îmi displace discursul naționalist care crede că noi suntem centrul lumii dar şi disprețul şi ura de sine atât de des folosite aici. E nevoie de o împăcare de sine: suntem ok – cu bune şi rele, nici mai buni dar nici mai răi.

Poți să-ţi plângi victimele la Memorialul durerii de la Sighet şi să te bucuri de mândrești de Barajul de la Vidraru sau motoarele de la Electroputere Craiova. Poți să te bucuri de realizările gimnastelor din epocă fără a nega violența din spatele procesului. Ambele sunt valabile, reale şi trebuie cumva împăcate.

Şi e bine să avem puterea de a ne întreba: unde am greșit şi cum putem repara fără a fi învinuiți de naționalism, comunism sau mai ştiu eu ce suveranism sau eurocentrism.

Şi să nu uităm: că şi victimele şi călăii au ieșit din sânul familiilor noastre așa cum azi şi eroii şi lichelele, perdanții şi victorioșii tranziției sunt din sânul cetățenilor acestei ţări.

De mii de ani e la fel. Nu vă amăgiți – nu vă lăsați amăgiți: soluția e în noi nu în afara noastră. Cel puțin ca punct de plecare.

Din această experiență colosală istorică ar fi bine să nu ne mai lăsăm manipulați aşa ușor şi să reușim să facem o ţară ceva mai dreaptă, mai liberă, mai sigură şi mai utilă pentru grosul populației nu doar pentru o elită prădătoare. Nu e „ţara lor” – e țara noastră.

La mulți ani într-o Românei ceva mai sigură şi echitabilă!

PS: În continuare cred că avem una dintre cele mai frumoase ţări din Europa mai ales prin diversitate, cu o populație tare faină: ca om care merg cam 5-10.000 de km pe an prin ţară la picior vă spun că de foame nu mori. Avem însă mari probleme cu „elita prădătoare” pe care o suportăm prea mult şi multe probleme de organizare – dar suntem încă tineri. Eu sunt optimist: se poate mult mai rău.

Dacă scăpăm de război va fi bie! Pace.

Sursa: FB