Cum se face că într-o țară cu infrastructură impecabilă, ca Germania, statul își permite să fie rezonabil, în timp ce în România, unde îți rupi mașina în craterele de pe asfalt, statul te taxează ca și cum ai circula pe circuite de Formula 1?
Plătim impozite „europene” pentru drumuri medievale, iar mașinile noastre noi, de 1.4, ajung să fie privite de fisc ca niște surse de lux ce trebuie secătuite.
În timp ce noi, proprietarii din România, ne uităm cu groază la această creștere de aproape 80% a impozitului pe locuințe și la noile grile auto, Guvernul joacă rolul de mare donator internațional.
La sfârșitul lui 2025, Guvernul a aprobat o contribuție de 50 de milioane de euro (260 milioane de lei) pentru mecanismul PURL, bani cash din fondul de rezervă pentru armament destinat Ucrainei. Este admirabil să fii un vecin solidar, dar este profund nedrept să fii un administrator care își jecmănește propriii cetățeni pentru a da bine în exterior, în timp ce infrastructura de acasă e la pământ.
Aici intervine marea dezamăgire față de „modelele” politice.
Ilie Bolojan, lăudat pentru rigoare, pare să fi devenit simbolul unei eficiențe care nu mai are față umană.
Administrația lui se traduce tot mai des prin a strânge cureaua cetățeanului până la sufocare.
Să scoți bani din piatră seacă e o abilitate de contabil, dar să ignori povara pe care o pui pe umerii clasei medii pentru a-ți finanța proiectele de imagine nu e reformă, e presiune fiscală pură.
De cealaltă parte, avem figuri precum Radu Miruță, care ar trebui să fie vocea celor revoltați.
Dar unde este opoziția reală? Miruță și tabăra sa par captivi într-un discurs steril, incapabili să oprească acest tăvălug fiscal.
Critica lor sună bine la televizor, dar nu oprește cu nimic cifrele de pe portalul de plăți.
Sunt complici tăcuți la un sistem care ne cer taxe ca în Occident, dar ne oferă servicii ca în lumea a treia.
Nu contestă nimeni nevoia de securitate regională, dar e revoltător să fii generos cu milioanele de euro „din rezervă” exact când le spui cetățenilor tăi că trebuie să plătească impozite cu 80% mai mari pentru că „nu sunt bani”.
Dar iată unde tupeul atinge cote maxime: sub bagheta unor lideri precum Ilie Bolojan, care a vândut luni de zile imaginea austerității și a tăierilor de cheltuieli, vedem cum la Camera Deputaților se întâmplă magia.
Să aprobi măriri de privilegii și sporuri salariale de 28% exact în momentul în care pui bocancul pe gâtul contribuabilului este o trădare a oricărui principiu de bun simț.
Am susținut liberalismul cu toată convingerea. Am crezut în promisiunea că statul se va reforma începând de sus, că aparatul birocratic va fi subțiat și că privilegiile nesimțite vor fi tăiate primele. Am crezut că vom fi parteneri într-o modernizare reală.
Și unde se duc, de fapt, banii strânși cu forța? Nu în autostrăzi, nu în canalizări moderne.
Sub nasul „liberalului” Ilie Bolojan, vedem cum la Camera Deputaților se joacă la două capete.
Ni se predică austeritatea, dar ei își votează măriri de privilegii și sporuri salariale de 28%.
Este o palmă peste fața fiecărui contribuabil. Unde este reforma „de sus în jos”?
Se pare că singurul lucru care coboară de sus în jos este povara fiscală, în timp ce privilegiile urcă tot mai sus.
Marea mea dezamăgire este Ilie Bolojan. L-am susținut pentru rigoarea sa, dar acum vedem o eficiență care a devenit surdă la nevoile clasei medii.
Administrația sa pare să fi uitat că liberalismul înseamnă libertate economică, nu colectare agresivă pentru a susține un aparat de stat care își umflă sporurile în plină criză.
Iar Radu Miruță și restul „opoziției” par să facă doar figurație. Critica lor la televizor nu oprește cu nimic jecmâneala de pe portalul de taxe.
Jucați la două capete: ne cereți votul cu promisiuni de dreapta, dar guvernați cu metode fanariote.
Domnilor, ne-ați pierdut încrederea. Nu pentru că sumele ne-ar scoate din buget, ci pentru că ați trădat principiul de bază: reforma trebuia să înceapă cu voi, nu cu casa mea și a celorlalti.
În timp ce voi vă bucurați de sporuri de 28%, noi ne uităm la facturi și la drumurile proaste.
Dacă vreți să vedeți liberalism adevărat, uitați-vă la Germania, unde statul te costă 70 de euro pe an și îți oferă autostrăzi.
În România, ne costați tot mai mult și ne oferiți doar promisiuni deșarte și un stat tot mai gras pe spatele nostru.
În cartea mea , The Iron Cage-Bureaucracy Grip on Society am demonstrat ca birocrația modernă nu mai este un sistem administrativ, ci o entitate parazitară.
Exact asta trăim astăzi în România. Sistemul nostru a încetat de mult să mai servească cetățeanul; a devenit un organism auto-sustenabil care prioritizează propria supraviețuire și mărire în detrimentul societății.
Ca orice parazit, birocrația românească suge resursele, energia și creativitatea gazdei — adică a noastră, a celor care muncim — lăsând societatea slăbită și mai puțin liberă.
În timp ce noi încercăm să inovăm și să construim, „Cușca de Fier” a reglementărilor și taxelor se strânge tot mai tare.
Această abordare nu funcționează. Voi continua să expun aceste aspecte, pentru ca să nu vă mire orientarea populației către AUR sau alte formațiuni politice.
- Text preluat de pe FB
- Titlul articolului îmi aparține
Radu Zlati 
Lasă un comentariu