G. Șerban: Populismul și psihologia apartenenței

Populismul și psihologia apartenenței: de ce avem nevoie de „noi” în „noi versus ei”

Acest eseu este o continuare a seriei despre populism.

Fiecare val populist nu începe cu o ideologie, ci cu o identitate. Populismul nu este doar un fenomen politic; el este, în esență, psihologic. El vorbește către ceva profund uman: nevoia de a aparține, de a conta, de a fi văzut. În epoci în care instituțiile par îndepărtate, iar viața modernă devine tot mai fragmentată, mișcările populiste oferă ceva ce niciun discurs tehnocrat nu poate oferi — recunoaștere.

Ele construiesc o poveste în care „poporul” se ridică împotriva „elitelor”, transformând nemulțumirile personale în sens colectiv. Nu este doar retorică; este arhitectură identitară. Prin definirea clară a celor care aparțin și a celor care nu aparțin, liderii populiști redau coerență unor vieți dezrădăcinate de globalizare, modernitate și dezintegrare socială.

Grupul ca oglindă

Teoria Identității Sociale (Tajfel & Turner, 1979) ne arată că o parte din ceea ce suntem derivă din grupurile din care facem parte. Populiștii exploatează perfect acest mecanism — ei trasează o linie morală între „poporul pur” și „elita coruptă”. În această distincție se găsește adăpost emoțional.

Un studiu al Universității din Zürich (2018) a arătat că în Elveția, sentimentul de insecuritate culturală – nu factorii economici – a prezis cel mai bine sprijinul pentru partidele populiste. Cu alte cuvinte: atunci când sentimentul de apartenență intră în criză, populismul umple golul.

Mols și Jetten (2017) descriu liderii populiști ca pe antreprenori ai nemulțumirii. Ei transformă izolarea în identitate. Fiecare slogan populist – de la apărarea „culturii maghiare” a lui Orbán până la „Make America Great Again” al lui Trump – exploatează o nostalgie pentru o epocă imaginară de stabilitate, ordine și apartenență.

Economia emoțională a statutului

Sprijinul pentru populism nu provine întotdeauna din sărăcie, ci din amenințarea percepută la statut.

Când grupuri obișnuite cu dominanța culturală simt că își pierd poziția, chiar și simbolic, trăiesc această schimbare ca pe o pierdere.

Norris și Inglehart (2019) arată că această reacție de tip „backlash” cultural este, în fond, o formă de apărare a valorilor tradiționale și a identității aflate sub asediu.

De aceea sloganurile care invocă „poporul uitat” sau „națiunea adevărată” sunt atât de puternice — ele transformă durerea în demnitate. Populiștii nu promit doar recompense materiale; ei promit recunoaștere.

Singurătatea ca combustibil politic

În spatele fațadei politice se află o epidemie mai profundă: singurătatea.

Cercetările arată că persoanele care suferă de singurătate cronică sunt mai predispuse să caute mișcări care le oferă un sentiment de apartenență.

Holt-Lunstad și colaboratorii (2015) au descoperit că singurătatea crește riscul de mortalitate prematură cu 26% — un procent care arată cât de vitală este conexiunea socială pentru supraviețuire.

Când structurile comunitare tradiționale se destramă – așa cum arată Robert Putnam în Bowling Alone – populismul oferă o nouă formă de comunitate, chiar dacă uneori doar iluzorie.

Rețelele sociale accelerează acest proces. Într-o lume hiperconectată, suntem „singuri împreună” (Sherry Turkle). Comunitățile populiste online devin adesea spații de solidaritate instantanee, locuri unde cei neascultați simt că își regăsesc vocea.

Politica conexiunii

În esență, experiența populistă este una emoțională. Ea se bazează pe recunoaștere și apartenență — două monede afective pe care societățile moderne le-au devalorizat.

Liderii populiști nu le vorbesc doar adepților lor; ei oglindesc durerea acestora. Transformă alienarea în acțiune, oferind sens acolo unde instituțiile au oferit doar administrare. Aceasta este psihologia apartenenței în forma sa cea mai politică. Populismul înflorește nu doar pentru că oamenii sunt furioși, ci pentru că sunt singuri.

sursa: profserban.substack