Istoria conducătorilor incompetenți nu este o succesiune de accidente, ci o consecință logică a arhitecturii instituționale care îi produce.
Ceea ce numim adesea „eșec uman” este, de fapt, o disfuncție sistemică. Sistemele de guvernare, indiferent de epocă — imperii, regate, republici sau democrații — tind să recompenseze loialitatea, conformismul și spectacolul în detrimentul competenței, discernământului și cunoașterii.
De-a lungul istoriei, conducerea incompetentă nu a fost o anomalie; ea a funcționat ca un produs previzibil al mecanismelor create pentru a o preveni.
Acest paradox se află în centrul a ceea ce putem numi eșecul simbiotic al guvernării: o încrengătură structurală în care liderii și instituțiile se consolidează reciproc în mediocritate.
Scopul nostru nu este să moralizăm eșecurile individuale, ci să deconstruim regulile jocului – structurile de stimulente, mecanismele de selecție și orbirea sistemică care fac din competență o excepție.
Din dinastiile imperiale până la democrațiile moderne, sistemele de guvernare au promovat constant lideri suboptimi, nu ca erori, ci ca produse ale epocii lor.
Anatomia mediocrității sistemice
De-a lungul secolelor, de la Nero la Maduro, mediocritatea s-a perpetuat prin tipare recurente: loialitate în loc de competență, carismă în loc de expertiză, spectacol în loc de substanță.
1. Legături familiale și succesiune dinastică
Roma Antică a perfecționat formula. Dinastia Iulio-Claudiană a pus ascendența de sânge și adopția mai presus de merit.
Ascensiunea lui Nero, orchestrată de Agrippina, a privilegiat continuitatea, nu capacitatea. Instabilitatea psihologică a moștenit un tron care cerea luciditate strategică.
2. Clientelism și rețele de patronaj
Sistemul roman al patronajului recompensa lingușirea, nu competența. Nero s-a ridicat datorită unei rețele de clienți – de la Senat la Garda Pretoriană – fiecare schimbând loialitate pentru privilegii.
Guvernarea solidă devenea imposibilă atunci când cea mai mare virtute era ascultarea.
3. Manipularea instituțiilor și politica simbolică
În timpul Principatului, Senatul a devenit doar un ritual de validare. Puterea nu mai rezida în lege, ci în spectacol — același fenomen pe care îl vedem azi, când parlamentele, conferințele de presă sau summiturile globale servesc mai mult la imagine decât la rezultate.
4. Capcana carismei
Obsesia lui Nero pentru adulația publică oglindește populismul algoritmic al prezentului.
Carisma și „politica spectacolului” continuă să înlocuiască competența reală. Cu cât un lider este mai vizibil, cu atât devine mai puțin responsabil.
5. Levierul economic și corupția loialității
Controlul resurselor — atunci grâne și aur, azi bugete și mass-media — permite supraviețuirea mediocrității. Nero cumpăra aplauze așa cum liderii moderni cumpără narațiuni.
Rezultatul? Aceleași: liniștirea poporului, în timp ce statul se prăbușește.
Psihologia puterii disfuncționale
Nero a întruchipat mecanismele psihologice care definesc și astăzi eșecurile de conducere: narcisismul, psihopatia și, mai subtil dar universal, efectul Dunning–Kruger (Sindromul Kruger).
Liderii narcisici trăiesc din admirație și confundă vizibilitatea cu valoarea. Stima lor de sine depinde de dominație – rezultatul fiind paranoia, vindictivitatea și decizii grandioase.
Trăsăturile psihopatice — lipsa empatiei, manipularea, absența remușcării — distorsionează și mai mult judecata morală.
Dar dincolo de aceste extreme se află un mecanism cognitiv mai subtil: efectul Dunning–Kruger.
Acest paradox arată că cei mai puțin competenți sunt deseori cei mai siguri de sine, în timp ce cei competenți își subestimează cunoștințele. În politică, disonanța devine fatală: sistemele care recompensează siguranța de sine peste pricepere aleg lideri care mimă certitudinea, nu înțelegerea.
De la Senatul roman la curțile feudale și până la scenele electorale moderne, cei cu cunoștințe limitate confundă îndrăzneala retorică cu conducerea reală. Epoca algoritmilor amplifică această patologie – transformând ignoranța zgomotoasă într-un avantaj electoral.
Trăim, poate, în secolul Dunning–Kruger, unde instituțiile confundă încrederea cu clarviziunea, carisma cu înțelepciunea și manipularea cu guvernarea.
Cum refacem meritul în epoca mediocrității
Antidotul nu este tehnocrația, ci o reformă epistemică: reconstruirea sistemelor care aliniază autoevaluarea cu realitatea.
Canalele de formare a liderilor trebuie să recompenseze profunzimea în locul aparenței, modestia în locul zgomotului și înțelegerea coerentă în locul performanței tribale.
Pentru a repara guvernarea, trebuie să refacem bucla de feedback — să rescriem arhitectura selecției.
De la educație până la recrutarea politică, e nevoie de sisteme care să ofere putere celor care știu cât de puțin știu și să o retragă celor care pretind că știu totul.
Prevalența liderilor incompetenți nu este o glumă cosmică — este o oglindă. Fiecare Romă arde din nou atunci când nu înțelegem că nu omul face focul, ci structura care l-a făcut posibil.
Sursa: ProfȘerban substack
Radu Zlati 
Lasă un comentariu