
Populismul nu este o simplă doctrină politică — este o gramatică morală a lumii. Nu descrie poporul așa cum este, ci îl inventează: pur, omogen, virtuos, trăind într-o stare mitologică de unitate originară, înainte de cădere. Această „cădere” este mereu atribuită altcuiva — elitelor, străinilor, globaliștilor, intelectualilor corupți.
Astfel, populismul se ridică nu ca ideologie pozitivă, ci ca mit al re-purificării colective, un proiect de restabilire a ordinii morale pierdute.
Populistul vorbește rar în termeni de argumente. El invocă, cheamă, învinuiește — acțiuni care aparțin mai degrabă liturghiei decât deliberării. Poporul este „sfânt” nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce este.
Iar elita este „malefică” nu prin erori empirice, ci prin natura sa morală decăzută. Se creează astfel o ontologie etică, un univers în care ființa e definită de puritate sau de corupție, nu de poziție sau competență.
Limbajul ca mitologie politică
Populismul construiește realitatea printr-un limbaj performativ. Pronumele colective — noi, ai noștri, poporul adevărat — nu desemnează grupuri empirice, ci creează identități narative.
În oglindă, pronumele excluderii — ei, ceilalți, corupții — devin instrumente de dihotomie morală. Așa cum remarcă Ernesto Laclau, aceste formule lingvistice funcționează ca „semnificatori goi”: recipiente simbolice în care pot fi turnate frustrări sociale diverse.
Prin articulare echivalențială, populismul leagă nemulțumiri eterogene — economice, culturale, identitare — într-un singur lanț al resentimentului. De aici rezultă puterea sa politică: transformă plângerea în destin colectiv, iar frustrarea individuală în mit istoric.
Etica maniheistă și metafizica politicului
Dualismul populist nu este o simplă simplificare retorică. El are rădăcini cosmologice profunde. Într-o lume secularizată, populismul funcționează ca un supraviețuitor teologic: un harap alb politic care a pierdut zeii, dar păstrează mitul luptei dintre bine și rău.
Aici analogia cu Zoroastrianismul devine grăitoare. Religia iraniană antică descria lumea ca scenă a luptei dintre Asha (adevărul ordonator) și Druj (minciuna haotică).
Populismul, fără a utiliza conceptul religios, preia schema morală. Așa cum Ahura Mazda este „stăpânul înțelepciunii” care apără ordinea lumii, populismul modern proclamă poporul drept singurul purtător al adevărului. Așa cum Ahriman este „spiritul corupției”, elita modernă devine imaginea omului căzut, trădătorul ordinii morale.
Această coregrafie morală oferă o claritate epistemică reconfortantă. Într-o epocă de supra-informație, complexitate și ambiguitate, populismul reintroduce un sentiment de ordine metafizică: lumea e împărțită între virtute și viciu, între „noi” și „ei”, între Asha și Druj.
Rousseau și reînscenarea voinței generale
În tradiția occidentală, acest dualism moral ajunge în gândirea lui Rousseau. Voința generală (volonté générale) reprezintă expresia colectivă a rațiunii morale, iar corupția elitei — devierea ei tiranică.
Populiștii contemporani se autoproclamă moștenitorii acestei tensiuni: ei nu guvernează prin instituții, ci prin revelație morală.
Liderul populist afirmă că „simte” adevărul poporului, de aceea nu trebuie să argumenteze. Este vasul spiritual al unei voințe pure. Deliberarea, expertiza, jurnalismul critic — toate devin instrumente ale corupției epistemice. De aici și mistrust-ul sistematic față de mediile tradiționale: cunoașterea nu mai derivă din rațiune, ci din puritate morală.
Europa ca scenă a moralismului politic
Lideri precum Matteo Salvini, Marine Le Pen sau Viktor Orbán transpun acest mit în context european.
Ei opun o „ordine națională” — poporul autentic, creștin, local — unei „ordini globale” a elitelor liberale, cosmopolite, degenerative. Migrantul, eurocratul, intelectualul progresist — toate devin cifre morale, nu actori sociali.
Această moralizare produce energie politică, dar și ruptură democratică. Populismul re-sacralizează discursul — readuce în politică retorica mântuirii. Dar tocmai această recâștigare a moralității duce și la demonizarea alterității.
Antropologia resentimentului și căutarea purității
La nivel psihologic, populismul exprimă dorința colectivă de purificare ontologică. Într-o lume marcată de ambiguități și pierderi de sens, populismul oferă o linie clară între „adevărați” și „falși”, între „puri” și „corupți”.
Acest mecanism proiectează anxietățile individuale asupra unei scene publice, transformând vulnerabilitatea în destin moral.
În termenii lui René Girard, populismul funcționează printr-un mecanism de victimizare sacrală: el creează comuniune prin excludere.
Poporul se regenerează moral sacrificând simbolic „elita păcătoasă” — bănci, Bruxelles, mass-media, globalism. Această excludere ritualică menține coeziunea grupului și justifică violența discursivă.
Epistemologia populismului: adevărul ca sentiment
În cultura contemporană, populismul nu doar se hrănește din emoții — el le canonizează.
Înlocuiește epistemologia rațională cu o epistemologie a autenticității: adevărat este ceea ce „simțim cu toții că este adevărat”. Acest tip de infrastructură cognitivă face imposibil dialogul rațional; el transformă dezacordul în insultă morală.
Așa se explică de ce populismul, odată ce ajunge la putere, manifestă adesea tendințe autoritare: într-un univers moral împărțit binar, dezbaterea devine trădare.
Populismul ca teologie politică
În sensul cel mai adânc, populismul este o teologie politică fără Dumnezeu. El nu mai așteaptă mântuirea individuală, ci împlinirea colectivă a poporului. Salvarea nu se petrece în transcendență, ci în urne. Puritatea nu e spirituală, ci națională.
De aceea, analizat antropologic, populismul poate fi văzut ca rebeliune împotriva complexității — o încercare de a reinstaura ordinea morală a lumii printr-un mit secularizat al binelui colectiv.
sursa: profȘerban substack








Lasă un comentariu