Charles Bukowski – Pierdut

Pierdut

Umblă vorba că iadul e supraaglomerat – și totuși când ești în iad ești întotdeauna singur,
și când ești în iad nu-i poți spune asta nimănui,
iar dacă o faci, lumea o să te creadă diliu;
și a fi nebun înseamnă a fi în iad,
și a fi normal e de asemenea un lucru diavolesc.

Oricum,
cei care scapă de iad
nu vorbesc niciodată despre
el
și nimic nu-i mai
deranjează
după
asta.
Vreau să spun, lucruri ca ratarea unei cine,
intrarea la pușcărie, distrugerea mașinii
sau chiar însăși ideea propriei morți.

Când îi întrebi,
„cum merg treburile?”
ei vor răspunde întotdeauna, „fain, chiar fain…”
odată ce-ai fost în iad și te-ai întors,
e de ajuns,
e cea mai mare satisfacție pe care o poate avea un om.
Odată ce-ai fost în iad și te-ai întors,
nu mai întorci capul când scârțâie podelele
și la miezul nopții soarele e întotdeauna sus pe cer,
iar lucruri ca ochii unui șoarece
sau o anvelopă abandonată pe un teren viran
te pot face să zâmbești,
odată ce ai fost în iad și te-ai întors.

Trad. Petru Dimofte