Școala nu este o fabrică! (partea I)

Cei care știu cunosc că la începuturile sale romantice viziunea bolșevică asupra învățământului vedea în școală o „fabrică de oameni”. Istoria dezvoltându-se spiralic, se pare că europenismul globalist îmbrățișat cu ardoare de o parte a intelighenției autohtone a revenit cam la aceeași paradigmă. Doar că bolșevicii furnizau prin școală societății comuniști înfocați (vezi cultul pionierului Pavlik Morozov, care și-a trădat tatăl NKVD-ului) iar noii apostoli ai educației vor să furnizeze societății personal calificat.

Despre identitate, caracter și o rătăcire periculoasă a scopurilor educației

Cred că una dintre cele mai grave confuzii ale educației românești contemporane este confuzia de scop. Nu de metode. Nu de curriculum. Nu de evaluare.
De scop.

Ce vrea, de fapt, statul român de la școala sa?

Răspunsul diferă de la o lege la alta. Iar această diferență nu este una de nuanță, ci de filozofie.

Un început sănătos, astăzi abandonat

Legea Învățământului din 1995 spunea, limpede și fără podoabe inutile, următorul lucru: „Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane.” (Legea nr. 84/1995, art. 3 alin. 2)

Este o formulare pe care o consider nu doar frumoasă, ci și corectă.
Nu completă. Dar corectă în ordinea lucrurilor.

Omul este pus în centru. Nu funcția sa economică. Nu utilitatea sa socială imediată. Nu „inserția” sa într-un mecanism exterior lui.

Dezvoltare. Liberă. Integrală. Armonioasă.
Fiecare cuvânt contează. Și niciunul nu trimite, implicit sau explicit, la piața muncii.

Școala este chemată să formeze oameni. Abia apoi cetățeni. Abia apoi profesioniști.

Derapajul limbajului prețios

Începând cu Legea Educației Naționale din 2011, discursul se schimbă radical. Nu printr-o decizie asumată, ci printr-o alunecare lentă spre un limbaj tehnocratic.

Iată cum sună noua misiune a educației: „Educația reprezintă un ansamblu de activități prin care se urmărește dezvoltarea de competențe, abilități și cunoștințe necesare pentru integrarea pe piața muncii și în viața socială.” (Legea nr. 1/2011, art. 2 alin. 3)

Formularea este elegantă. Corectă gramatical. Modernă. Și profund problematică.

Pentru că aici apare, pentru prima dată, inversarea ordinii firești: integrarea pe piața muncii devine finalitate explicită.

Omul nu mai este scopul. Devine mijloc.

Legea din 2023: acumulare fără discernământ

Legea Învățământului Preuniversitar din 2023 nu rupe acest fir. Îl îngroașă.

„Finalitatea principală a educației preuniversitare este dezvoltarea armonioasă a elevului pe plan cognitiv, socio-emoțional, profesional, civic și antreprenorial.” (Legea nr. 198/2023, art. 1 alin. 3)

La prima vedere, totul pare în regulă. La a doua, apare problema.

Personalitatea umană este feliată în domenii. Clasificată. Segmentată. Administrată.

Cognitiv.
Socio-emoțional.
Profesional.
Antreprenorial.

Paranteză necesară: omul nu funcționează așa.
Nu trăiește pe capitole.
Nu se dezvoltă pe „axe”.

Această fragmentare trădează o viziune implicită: omul este un ansamblu de competențe gestionabile, iar școala este atelierul de reglaj.

Este, în fond, o formă de inginerie umană soft, mascată în limbaj binevoitor.

Identitatea, tratată ca adaos decorativ

Legea din 2023 invocă, corect, identitatea națională și apartenența europeană. Dar o face într-o formă diluată, conciliantă, lipsită de tensiune reală.

„Educația promovează sentimentul apartenenței naționale și europene.” (Legea nr. 198/2023, art. 1 alin. 3)

Formularea este liniștitoare. Și complet insuficientă.

Identitatea nu este un „sentiment” care se promovează.
Este o structură care se construiește, se asumă și se apără.

Cred că integrarea europeană este posibilă doar atunci când este altoită pe o identitate deja formată. Nu invers.
Nu există universalism fără particularitate. Și nu există cetățean european fără a fi cetățean al unei comunități reale.

Școala care sare peste acest lucru produce indivizi adaptabili, dar goi. Funcționali, dar fragili.

(Paranteză necesară) Obiectivele au fost asumate (vezi mai sus) dar singura modificare de curriculum introdusă din 2023 încoace este o nouă materie, „Istoria Holocaustului”. Probabil pentru a promova sentimentul apartenenței naționale…

Ce vreau, de fapt, de la școală

Nu vreau ca școala să formeze forță de muncă. Nici măcar „înalt calificată”.

Vreau să formeze oameni buni pentru societatea românească actuală.
Și oameni suficient de bine ancorați interior încât să poată trăi demn în orice societate viitoare.

Caracterul nu este o competență transversală.
Nu este un „soft skill”.
Nu este un rezultat secundar al performanței academice.

Caracterul este scop.

Și tocmai pentru că nu se măsoară ușor, tocmai pentru că nu se standardizează comod, el a fost împins treptat la marginea discursului educațional.

Nu resping mecanismele de evaluare, feedback, control sau autoreglare. Nici crearea competențelor, inclusiv cele antreprenoriale.
Le accept. Le consider necesare.

Dar refuz ca ele să devină sensul școlii.

Un refuz necesar

Nu pretind că am dreptate.
Dar refuz ideea că educația trebuie justificată, în ultimă instanță, prin utilitatea ei economică.

Școala nu este o anexă a pieței muncii.
Nu este o fabrică.
Nu este un centru de formare profesională precoce.

Este una dintre puținele instituții care ar trebui să mai aibă curajul să spună: aici formăm oameni, nu produse.