Există o formă de nerăbdare intelectuală care, odată instalată, produce mai mult zgomot decât sens. Polemica recentă dintre Cristian Tudor Popescu și Crin Antonescu se înscrie exact aici. Nu pentru că ar fi lipsită de inteligență, ci pentru că una dintre părți a decis că explicația nu mai este necesară, verdictul fiind suficient.
Când CTP îl descrie pe Crin Antonescu drept un om cu „suflet mic și murdar”, nu asistăm la o analiză politică dură, ci la un act de reducție morală. Antonescu nu mai este un actor politic cu opțiuni discutabile, ci un caz închis, un obiect de dispreț. Și aici începe problema.
De la critică la sentință
Jurnalismul trăiește din diferențe. Din comparații, nuanțe, ipoteze, întrebări incomode. În momentul în care toate acestea sunt înlocuite de o formulă definitivă, jurnalistul nu mai discută realitatea, ci o închide într-o etichetă. Or, etichetele nu cer replică. Ele cer doar aplauze sau tăcere.
CTP nu îl acuză pe Antonescu de o decizie politică greșită, de o eroare strategică sau de o incoerență doctrinară. Îl acuză de o deficiență morală profundă. Asta mută disputa din câmpul politic în cel al caracterologiei improvizate, unde dovezile nu mai sunt necesare.
Un refuz care a devenit ofensă
Supărarea reală a lui CTP pare să fie alta: Crin Antonescu nu a făcut ce se aștepta de la el. Nu a girat public o anumită opțiune, nu a intrat disciplinat într-un cor al aprobării. Într-un fel, vina lui Antonescu este autonomia. Faptul că nu s-a simțit obligat să confirme o narațiune deja stabilită.
Dar un fost lider politic, retras din prim-plan, nu datorează obediență nimănui. Nici electoratului de altădată, nici comentatorilor de azi. Poți considera această poziție greșită, lașă sau sterilă. Dar a o traduce direct în „murdărie sufletească” spune mai mult despre frustrarea celui care acuză decât despre cel acuzat.
Replica lui Antonescu: ironie ca formă de igienă publică
Răspunsul lui Antonescu nu este lipsit de mușcătură. Dar este calculat. Ironia, sarcasmul, distanțarea sunt folosite ca mecanisme de dezamorsare, nu ca instrumente de demolare. El nu pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui CTP, ci îi expune excesele de ton și certitudinea excesivă.
Diferența nu este minoră. Într-un spațiu public deja intoxicat de verdicte rapide, faptul că unul dintre combatanți refuză să joace jocul insultelor frontale contează. Nu îl absolvă de critică, dar îl plasează într-un registru mai respirabil.
CTP și tentația autorității morale absolute
Cristian Tudor Popescu este un reper jurnalistic. Tocmai de aceea fiecare derapaj de limbaj cântărește mai mult. Când un astfel de reper normalizează disprețul moral ca substitut al argumentului, mesajul transmis este periculos de simplu: nu mai e nevoie să explici, e suficient să condamni.
Aceasta nu este fermitate. Este comoditate polemică.
Postfață. De ce eu, de ce acum? Despre prietenie, memorie și lucruri care nu se spun la microfon
După alegerile de anul trecut, am decis să tac. Desigur, am fost dezamăgit. Dar nu din cauza rezultatului, ci din cauza a tot ceea ce a dus la acel rezultat. Au fost zile, săptămâni, când nu am postat nimic pe blog – nimic politic, cel puțin. Acum am intervenit. Pentru că dacă aș fi tăcut, mi-ar fi fost rușine de mine însumi.
Există o diferență esențială între a-l cunoaște pe cineva public și a-l cunoaște personal. Între omul din dezbatere și omul din pauză. Între cel care vorbește și cel care tace. Prietenia, mai ales cea întinsă pe patru decenii, nu îmi oferă certificat de infailibilitate, dar oferă ceva mai rar: context.
Contextul nu scuză. Nu spală. Nu idealizează. Dar complică. Iar într-o lume grăbită să simplifice totul până la caricatură, această complicație devine aproape un act de rezistență.
Sunt amintiri care explică lucruri. Sunt altele care nu trebuie explicate public. Nu din pudoare, ci din responsabilitate. Pentru că nu tot ce este adevărat este și util de spus. Iar uneori, discreția este forma cea mai onestă de loialitate.
Crin Antonescu poate fi judecat ca politician. Asta e firesc. Dar a-l reduce la o formulă morală brutală înseamnă a refuza nu doar nuanța, ci și memoria. Iar fără memorie, polemica nu mai este dezbatere. Devine doar zgomot.
Nu sunt singurul pe care Crin Antonescu l-a considerat prieten. Și nici singurul care a afirmat, privat sau public, că este prietenul lui Antonescu. Dar constat, cu multă jenă, că ceilalți prieteni ai lui Antonescu au preferat, convenabil, să tacă în ultimele zile. Așa că vorbesc eu. Nu sunt Mafalda, nu știu dacă Antonescu a avut dreptate sau nu în contextul ultimelor alegeri prezidențiale. Am niște păreri, dar le țin pentru mine. Și, eventual, pentru el. În schimb sunt convins că Antonescu nu are ”un suflet mic și murdar”. Atât!
Notă: pozițiile ambilor combatanți pot fi citite aici
Radu Zlati 
Poate ca ceilalti tac pentru ca au si ei impresia ca acea concluzie a lui CTP pare sa fie una rationala. Si eu cred ca evolutia dlui Antonescu e una cel putin trista (nu doar pentru ca si eu il cunosc personal pe Nicusor, fara sa pot spune ca am fi prieteni, totusi) daca nu in zona afirmata de CTP. Zic asta pentru ca, in mod evident, Crin Antonescu are un IQ mult peste media de unde incepe „inteligenta”. Or, in aceste conditii, a te pozitiona public in trena PSD mi se pare cel putin jenant. Mai jenant chiar decat scorul obtinut in alegeri. Mi se pare la fel de jenant ca dl Vosganian care, la un moment dat a decis sa nu plece din PNL si sa arunce cu sageti otravite in Tariceanu. Dupa care s-a refugiat politic chiar acolo inainte sa revina. Cat de trist este sa vezi asa ceva? De aceea, desi Antonescu nu mai avea nicio stima politica din partea mea dupa ce a cazut sub talpile lui Iohannis (in raport cu care a facut eroarea de-al aduce in fata), acum e chiar in zona jalnica, in care incepi sa iti pui intrebari pentru zona de moralitate, nu doar pe cea de erori de calcul politic. Pana la urma, politica este si foarte mult despre impresia pe care o produci. Iar impresia asta este, cea pe care o contureaza CTP (despre care in capul meu persista impresia negativa a anului ’90, care nu se va sterge niciodata).
ApreciazăApreciază
hm… dezamăgirea vine la CTP din faptul că Antonescu nu l-a sprijinit pe ND în turul II. Numai că, dacă este așa, asumția dvstră că CA a căzut în mreaja PSD nu ține, deoarece PSD nu a a avut candidat în turul II. Asumția nu ține nici în ce privește situația actuală. CA, criticând guvernul și premierul nu are cum fi în zona PSD, pentru că atunci majoritatea cetățenilor din RO (inclusiv eu) am fi în aceeași zonă. Dar poate că dvstră evaluați pozitiv activitatea lui Bolojan ca premier – în acest caz, scuze pentru „pesedizarea„ mea. În rest, foarte posibil să aveți dreptate, politica este nu despre adevăr ci despre impresie. Eh, vedeți, de aia nu sunt eu om politic :))))))
ApreciazăApreciază
Pai trena PSD vine din urmatoarele impresii (stim totusi ca, la noi, conteaza mai mult ce zice politicianul decat ce face – si asta este si teza dlui Antonescu, ca impresia Bolojan e mai tare decat fondul real) date de interviul cu Cristache. Din zicerea de acolo rezulta ca Bolojan nu prea face multe (nu reuseste sa-i tunda pe privilegiati) si asta pentru ca s-a inhaitat cu USR, de care nu avea nevoie aritmetic vorbind. Si ca toata lumea isi consuma energiile criticand PSD in loc sa faca treaba. Deci USR e de vina pentru ca PSD scoate in fata oameni precum Ciciu, ca sa ne zica ce performanti ar fi ei cu relansarea lor economica (ne zice omul care a gresit bugetul grav …), ca ne uitam in gura lui Ciolacu care zice despre prosperitatea pe care a creat-o … Serios!? Sa zici ca Bolojan nu-si face treaba pentru ca e fermecat de „sorosisti” in loc sa vezi unde e frana care-l impiedica sa faca treaba!? De asta zic eu de trena PSD, pentru ca e pe aceeasi lungime de unda cu ei. Si ca sa inchei cu chestiunea impresiei, as zice ca si dl Antonescu a evaluat tema vizitei in SUA a presedintelui tot prin invocarea impresiilor …
ApreciazăApreciază
Cam puține și nu foarte „tari” argumentele. Părerea mea. Impresia mea :)
ApreciazăApreciază
Pai asta a zis in interviul ala … ca Bolojenia e un fel de sorosism tefelist, cu aspiratii basiste, care vrea sa puna mana pe justitie cu aparatul de propaganda … Ca pesesdismul e vechi si cu multe increngaturi dar hai sa o lasam mai moale, sa ne concentram pe ale noastre (unde psd are veto in CCR, de exemplu, daca vorbim de esecul de a mai „tunde din privilegiati”, unde psd are cei mai multi primari daca vorbim de reforma administrativa – vezi si frana la Bucuresti) … Impresia e destul de tare pentru mine.
ApreciazăApreciază
hm… a mea impresie este că, dacă judecă pe lege (aka bunele practici europene) CCR va respinge, până la urmă, legea. Sau ar trebui să o respingă. Dar nu îndrăznește, pentru că și judecătorii sunt oameni și se tem: toată floarea ce vestită a soțietății în civil precum și câteva partide main-stream i-ar transforma în target. Așa că fac un serviciu guvernului și deocamdată amână. Zic și eu. Cât despre frânele în teritoriu, nici un partid mainstream (nici PSD, nici PNL) nu vrea să afcă reformă adminsitrativă pe bune – puterea lor electorală se bazează în special pe primarii din mediul rural și urban mic/mijlociu, adică cei care ar fi primii afectați.
ApreciazăApreciază
Pai stiu ca nu vrea nimeni reforma ca discutia e extrem de veche. USL urma sa mute si muntii cu majoritatea pe care o avea si a facut „rahatul praf” cum se zice in popor. Si cu Constitutia si cu reforma teritoriala. Pesedism, ce pot sa zic … sper ca nu va zice dl Antonescu ca din cauza sorosistilor tefelisti. Asta cu CCR care sa zica despre constitutionalitatea in functie de cuantumului unei pensii nesimtite marturisesc ca nu o inteleg. Ca daca se invoca cine stie ce discriminare, ca cetatean nu pot decat sa dau in clocot. Pentru ca discriminarea e tocmai in favoarea alora pna in prezent – pensii uriase pentru care nu platesc contributii si care sunt intr-o proportie cu totul alta decat o are cetateanul obisnuit in calculul pensiei contributive. O mizerie. Limitele in care se pronunta CCR ar trebui mai bine definite, mai ales cand deciziile pe care le-ar lua intra direct in zona conflictului de interese …
ApreciazăApreciază