Recent, am fost întrebat de un urmăritor cum explic acest fenomen straniu: de ce diaspora română, care odinioară era motorul pro-european al țării, pare să fi virat brusc spre un suveranism gălăgios și agresiv.
Trăind de peste 10 ani în diaspora și cunoscând intim ambele lumi — și pe cea a „corifeilor” de salon, și pe cea a românului care muncește din greu pe șantiere sau în îngrijire — am decis să vă ofer interpretarea mea personală asupra acestui declin.
Acum un deceniu, diaspora vedea Europa ca pe un Eden administrativ. Credeam că dacă votăm „ca afară”, România se va schimba peste noapte.
Realitatea vieții de zi cu zi în străinătate a produs însă o eroziune a încrederii. Românul din diaspora a descoperit că și în Vest există birocrație, și acolo există cinism politic, iar el, în ciuda integrării economice, a rămas de multe ori un cetățean periferic.
Ceea ce numim „suveranism de mahala” este, în esență, un mecanism de autoapărare.
Când ești departe de casă, într-un mediu care te privește adesea doar ca pe o forță de muncă ieftină, identitatea națională devine singura ta formă de demnitate.
Paradoxul: Cu cât te simți mai mic în fața sistemelor globale, cu atât strigi mai tare că ești „stăpân la tine în țară” (chiar dacă nu mai locuiești acolo). Limbajul: S-a trecut de la discursul despre „valori” la cel de „mahala” pentru că acesta din urmă este singurul care pare autentic.
Suveranismul acesta nu este unul ideologic, ci unul emoțional, născut din frustrarea de a fi mereu „între lumi”.
Fenomenul „suveranismului de mahala” apărut în rândul diasporei românești, care a trecut de la un entuziasm pro-european radical (vârful fiind 2014-2019) la un vot de protest marcat de populism, poate fi explicat prin câteva mecanisme sociologice și economice clare.
Inițial, diaspora a privit Europa și votul pro-european ca pe o formă de mântuire seculară. Se credea că valorile europene vor „importa” automat civilizația în România.
Când realitatea de acasă a rămas blocată în corupție și birocrație, în ciuda votului masiv, a apărut disonanța cognitivă. Votantul diasporean s-a simțit trădat de elitele liberale pe care le-a susținut.
Trecerea de la „Vrem o țară ca afară” la „Țara ne-a uitat, Europa ne folosește” a fost rezultatul. Cea mai mare parte a diasporei noi face parte din ceea ce sociologul Guy Standing numește Precariat. Sunt muncitori care, deși câștigă mai bine decât în România, ocupă poziții precare, fără siguranță socială și adesea sub nivelul lor de calificare. Acești oameni se compară nu cu românii de acasă, ci cu cetățenii din țara gazdă. Văzând că rămân „cetățeni de mâna a doua” în Occident, dezvoltă un mecanism de apărare identitar: Suveranismul. Identitatea națională devine singurul capital simbolic care le-a mai rămas.
„Sunt român mândru” compensează umilința socială de la locul de muncă din străinătate.
Diaspora trăiește într-un spațiu hibrid: fizic sunt în Italia/Germania/UK, dar psihic sunt pe grupurile de Facebook și TikTok din România.
Studiile asupra rețelelor sociale arată că algoritmii favorizează conținutul care provoacă furie și indignare (high-arousal emotions). Liderii suveraniști au înțeles acest lucru mult mai bine decât partidele tradiționale. În loc de discursuri despre „stat de drept” (abstract și rece), suveranismul folosește un limbaj de „mahala” (visceral, direct, anti-elită), care rezonează cu singurătatea și frustrarea emigrantului.
Există o demarcație între „Diaspora de catifea” (it-iști, medici, studenți) și „Diaspora de șantier/îngrijire”.Suveranismul actual este o revoltă a diasporei „muncitoare” împotriva elitelor (inclusiv a diasporei intelectuale). Ei văd valorile europene (progresism, politici de mediu, drepturile minorităților) ca pe niște „fițe” ale celor bogați, care le scumpesc benzina și viața.
Dacă în 2014 diaspora lupta împotriva „hoției” (Ponta/Dragnea), astăzi luptă împotriva unui „sistem global” invizibil. Deși beneficiază direct de libertatea de mișcare și de fondurile europene, diasporeanul suveranist votează împotriva lor. De ce? Pentru că emoția apartenenței (oferită de liderii populiști) este mai puternică decât logica beneficiului economic.
Trecerea la suveranism nu este o lipsă de inteligență, ci o criză de identitate.
Odată ce românul intră în „viața reală” a Occidentului, teoria pro-europeană se lovește de pragmatismul supraviețuirii.Când vezi că prețurile cresc, că siguranța scade și că identitatea ta e diluată, alegi calea cea mai scurtă: revolta împotriva „sistemului” care te-a pus la treabă, dar nu te-a făcut să te simți acasă.
După 10 ani printre străini, observ că acest suveranism este, de fapt, un strigăt de disperare. Antropologic, omul are nevoie de un „acasă” (un topos) și de un grup de apartenență.
Când trăiești de peste 5 ani sau 10 sau ma rog un numar de ani în diaspora, te afli într-o stare de liminalitate permanentă — ești într-un prag, nu mai aparții deplin României, dar nu ești niciodată complet absorbit de țara gazdă. Atunci când structurile mari (Statul, Uniunea Europeană) devin prea abstracte sau reci, individul se refugiază în „trib”. Suveranismul este, de fapt, un tribalism modern.
În societățile arhaice, relațiile se bazau pe reciprocitate (Teoria Darului a lui Marcel Mauss). Marcel Mauss, antropolog francez, a arătat că în societățile arhaice darul nu este niciodată „gratuit”. El implică trei obligații fundamentale: obligația de a da, obligația de a primi, obligația de a întoarce darul. Acest schimb creează legături sociale, recunoaștere și statut. Când una dintre părți nu întoarce darul, relația se rupe, apare resentimentul, iar ordinea simbolică se prăbușește.
Diaspora a oferit României și Europei „darul” forței de muncă și al banilor trimiși acasă (remitențe). Diaspora s-a așteptat la un contra-dar: respect, servicii publice de calitate când se întorc și o voce politică reală. Statul român a luat banii, dar a oferit în schimb umilință la cozi și corupție, iar Europa a oferit integrare economică, dar nu și socială.
Suveranismul este ruperea pactului de reciprocitate. Este modul diasporeanului de a spune: „Dacă tu nu mă recunoști ca partener egal, eu îmi iau darul înapoi și mă baricadez în propria identitate”.
Mircea Eliade vorbea despre mitul eternei reîntoarceri. Majoritatea românilor au plecat cu gândul că stau „2-3 ani”. După 20 ani, realizează că au rămas captivi într-un sistem care le consumă viața. Această realizare produce o furie surdă. Suveranismul de mahala este un mod de a păstra vie legătura cu „vatra strămoșească” într-o formă idealizată, agresivă.
Cu cât ești mai departe de țară, cu atât devii un naționalist mai fervent, pentru a anula simbolic distanța fizică. În comunitățile tradiționale, autoritatea era deținută de bătrânul satului sau de intelectualul local. În diaspora digitală, aceste filtre au fost demolate.
TikTok-ul a devenit noua „piață a satului” (agora). Aici, limbajul academic este văzut ca o mască a minciunii, în timp ce răgetul suveranist este perceput ca „adevăr pur”, pentru că vine dintr-o zonă viscerală, nu cerebrală. Este „retragerea” celor care s-au săturat de schimbări continuee care nu le aduc nimic în buzunar sau în suflet.
Diaspora nu se mai simte reprezentată de „corifeii” de la București sau de birocrații de la Bruxelles, așa că își caută refugiul într-un naționalism zgomotos, singurul care le oferă iluzia că si ei „contează”. Nu poți cere unui om debusolat să fie „european de elită” când el se luptă cu lipsurile și cu dorul de o casă care pare să nu-l mai primească înapoi.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu