Există un motiv pentru care anumite discursuri politice rămân cu noi decenii mai târziu. De ce anumite cuvinte pot mobiliza milioane de oameni, pot justifica războaie și pot remodela națiuni întregi. Nu este vorba doar de retorică—este vorba de ceva mult mai primordial. Politicienii au descoperit cum să pătrundă în inconștientul nostru colectiv, accesând modele care au existat încă de când oamenii s-au adunat pentru prima dată în jurul focurilor și și-au povestit despre monștri care pândeau în întuneric. Aceasta este puterea arhetipului dușmanului.
Arhitectura Fricii
Carl Jung, psihologul pionier care a cartografiat pentru prima dată teritoriul arhetipurilor, a înțeles că anumite simboluri și narațiuni ocolesc complet mintea noastră rațională. Ele vorbesc direct cu ceva mai profund—modele ancestrale îngropate în ceea ce el a numit “inconștientul colectiv”.
Arhetipul dușmanului este poate cel mai puternic dintre aceste modele. El reduce complexitatea haotică a lumii la o poveste simplă: noi versus ei, binele versus răul, civilizația versus haosul.
Așa cum a remarcat specialistul în comunicare politică Murray Edelman în lucrarea sa seminală The Symbolic Uses of Politics, liderii politici nu doar răspund la amenințări—ei le construiesc. Ei transformă situații ambigue în drame clare în care rolurile sunt evidente și soluția este simplă: înfrânge dușmanul.
20 Septembrie 2001: Un Curs Magistral de Politică Arhetipală
Când George W. Bush s-a adresat unei națiuni traumatizate la nouă zile după 9/11, el nu a anunțat doar o politică. El a activat un arhetip:
“Războiul nostru împotriva terorismului începe cu al Qaeda, dar nu se termină acolo. Nu se va termina până când fiecare grup terorist cu rază globală de acțiune nu va fi găsit, oprit și înfrânt.”
Observați limbajul. Nu “abordat” sau “gestionat”—înfrânt. Aceasta nu era diplomație sau aplicare a legii. Era război. Binele versus răul. Și în acest cadru, nu putea exista un teren de mijloc.
Geniul lui Bush—și da, din punct de vedere retoric, a fost genial—a constat în capacitatea sa de a simplifica o situație geopolitică imposibil de complexă într-o structură narativă la fel de veche ca însăși civilizația umană.
Al Qaeda a devenit dragonul. America a devenit cavalerul. Și fiecare cetățean a devenit un războinic într-o bătălie cosmică.
Politologul Kathleen Hall Jamieson, în analiza sa asupra retoricii de criză, a arătat cum acest tip de încadrare binară realizează simultan multiple obiective:
- Creează claritate morală în timpuri de confuzie
- Justifică măsuri extraordinare care altfel s-ar confrunta cu opoziție
- Marginalizează dizidența ca trădare sau slăbiciune
- Transformă preferințele politice în imperative morale
Expansiunea: De la Amenințare Specifică la Dușman Universal
Dar Bush nu s-a oprit la al Qaeda. Arhetipul dușmanului, odată activat, a cerut expansiune:
“Fiecare națiune care continuă să adăpostească sau să sprijine terorismul va fi privită de Statele Unite ca un regim ostil.”
Deodată, dușmanul nu mai era doar o rețea teroristă ascunsă în peșteri. Era orice națiune, orice grup, orice ideologie care putea fi legată—oricât de ténue—de amenințarea inițială. Arhetipul căpătase viață proprie.
Așa funcționează arhetipul dușmanului în discursul politic: el creează structuri de permisiune pentru acțiuni care altfel ar părea disproporționate sau nejustificabile. Irakul nu avea nicio legătură cu 9/11, dar într-o lume împărțită între “cei care sunt cu noi și cei care sunt cu teroriștii”, nuanțele devin trădare.
Migrația Domestică a Dușmanului
Avansăm cincisprezece ani până la Convenția Națională Republicană din 2016. Donald Trump, vorbind despre un alt set de anxietăți, a activat același model arhetipic:
“Vom construi un mare zid de frontieră pentru a opri imigrația ilegală, pentru a opri bandele și violența și pentru a opri drogurile să se reverse în comunitățile noastre.”
Structura este identică. O amenințare este identificată—nu doar ca o problemă ce trebuie gestionată, ci ca o invazie ce trebuie respinsă. Imigranții devin noul arhetip al dușmanului, amenințând nu doar securitatea fizică, ci însăși identitatea culturală.
Ceea ce face acest lucru atât de eficient este că nu necesită dovezi sau nuanțe. Arhetipul dușmanului operează la un nivel complet diferit—pe emoție, pe modele ancestrale de apartenență tribală și detectare a amenințărilor care au evoluat când oamenii trăiau în grupuri mici și străinii chiar puteau însemna moartea.
De Ce Cădem Mereu în Capcană
Iată adevărul inconfortabil: arhetipul dușmanului funcționează pentru că se simte adevărat.
Într-o lume de complexitate copleșitoare—în care amenințările sunt difuze, soluțiile sunt parțiale și compromisurile sunt inevitabile—arhetipul dușmanului oferă ceva irezistibil: simplitate și sens.
Edelman a argumentat că limbajul politic nu descrie realitatea; o construiește. Când liderii invocă arhetipul dușmanului, ei nu doar raportează amenințări—ei creează o realitate comună în care acele amenințări devin principii organizatoare pentru acțiunea colectivă.
Și participăm cu bunăvoință, pentru că alternativa—acceptarea faptului că lumea este complexă, că problemele noastre nu au răufăcători, că securitatea este întotdeauna provizorie—este epuizantă psihologic.
Prețul Clarității
Dar această claritate vine la un preț. Când ne organizăm politica în jurul arhetipurilor dușmanului, moștenim toate limitările gândirii binare:
- Nuanța devine slăbiciune. Orice încercare de a înțelege complexitatea imigrației, terorismului sau conflictului geopolitic este citită ca simpatie pentru dușman.
- Cruzimea devine virtute. Dacă luptăm împotriva răului însuși, atunci măsurile dure nu sunt doar justificate—sunt imperative morale.
- Polarizarea devine permanentă. Când adversarii tăi politici nu sunt doar în eroare, ci sunt activ aliați cu dușmanii civilizației, compromisul devine trădare.
Cercetarea lui Jamieson asupra polarizării politice arată cum arhetipurile dușmanului, odată stabilite în discursul public, devin incredibil de greu de eliminat. Ele capătă viață proprie, remodelând nu doar dezbaterile politice, ci însăși structura identității politice.
Ruperea Modelului
Deci ce facem?
Primul pas este recunoașterea. Când auziți retorică politică care:
- Împarte lumea în categorii simple de bine și rău
- Promite victorie totală asupra problemelor complexe
- Cere acțiune imediată, agresivă împotriva unui “altul” amenințător
- Marginalizează îndoiala sau întrebările ca slăbiciune sau trădare
…sunteți martorul arhetipului dușmanului la lucru.
Al doilea pas este mai dificil: rezistați seducției simplității.
Acest lucru nu înseamnă negarea amenințărilor reale sau refuzul de a face judecăți morale. Înseamnă recunoașterea momentului când gândirea arhetipală înlocuiește analiza reală, când satisfacția emotională de a avea un dușman clar substituie munca grea de a rezolva probleme complexe.
Arhetipul Nu Va Dispărea Nicăieri
Iată care este problema: arhetipurile există pentru că sunt utile. Ele au ajutat oamenii să supraviețuiască și să coopereze timp de milenii. Arhetipul dușmanului va continua să apară în discursul politic pentru că accesează ceva real în psihologia umană.
Dar putem alege să fim conștienți de el. Putem recunoaște când suntem invitați într-o dramă arhetipală și putem decide dacă rolul care ni se oferă—erou, războinic, apărător al civilizației—servește cu adevărat interesele noastre sau ale altcuiva.
Arhetipul dușmanului este puternic. Dar este cel mai puternic când nu-l vedem așa cum este cu adevărat.
sursa: profșerban.substack
Radu Zlati 
Lasă un comentariu