Ca să înțelegem magnitudinea și gravitatea crizei si prăbușirii domeniului discursului public și al intelectualității publice din România, malpraxisul masiv acceptat azi în mod firesc ca fiind ceva “’normal” în contextul românesc, trebuie să introducem câteva distincții foarte importante.
O estimare preliminară, pe bază de analiză de conținut și de gen publicistic a intervențiilor care vin din mediul intelectual public românesc, inclusiv intervențiile care vin din zona numită politologică sau de „experți”, ne dă următoarea distribuție:
- intervenții de factură agitatorică: 30%
- intervenții de factură demascatoare: 30%
- intervenții de factură propagandistică: 20%
- intervenții de factură entertainment intelectual și moral: 15%
- intervenții de factură intelectuală reală și de substanță: 5%
Folosind acum literatura de specialitate, și anume cea centrată pe analiza sistemelor de propagandă, să introducem terminologia tehnică care ne ajută să explicăm și să operaționalizăm cele de mai sus.
Astfel, cititorul va putea evalua singur și va putea ajunge la propriile concluzii estimative (in mod cert mai bune decat numerele preliminare de mai sus) privind producția actualei pături intelectuale, politologice și de „experți” români care domină fluxul mass-media și de propagandă generală, validată de „centrala de propagandă” și de „statul paralel” în ultimii ani.
Scriind în anii ’50 Philip Selznick, The Organizational Weapon: A Study of Bolshevik Strategy and Tactics, și Jean-Marie Domenach, „Leninist Propaganda”, The Public Opinion Quarterly 15, nr. 2 (1951), identifica cateva distincții funcționale esentiale în organizarea aparatelor politico-ideologice marxist-leniniste de tip Stalinist.
Aceste distincții nu sunt accidentale: ele exprimă o diviziune a muncii simbolice și politice, care – în forme adaptate – se regăsește și astăzi în aparatele contemporane de propagandă inspirate din modelul clasic marxist de stânga.
1. Propagandistul
Propagandistul operează la nivel doctrinar și cognitiv. Rolul său este să explice, să sistematizeze și să transmită ideologia și să legitimeze și să justifice pornind de la „linia politică” si eventual sa controlee si diminueze problemele de disonanta congnitiva create in practica propagandistica la nivelul tintelor propagandei.
2. Activistul
Activistul este operatorul organizațional. El traduce linia ideologică în acțiune practică. Activistul nu produce idei și nici nu emoționează masele; el execută și menține aparatul funcțional, asigurând continuitatea și controlul mobilizarii si dirijarii vectorului social.
3. Agitatorul
Agitatorul acționează la nivel emoțional și afectiv. El simplifică mesajul, îl personalizează, îl radicalizează. Nu explică doctrine, ci activează resentimente, frici, speranțe. Agitația se adresează maselor largi și urmărește mobilizarea rapidă, nu înțelegerea. Domenach subliniază că agitatorul lucrează cu exemple izolate, șocante, nu cu teorii.
SĂ NOTĂM AICI ȘI O DISTINCȚIE PRIVIND INSTRUMENTELE:
1. Sloganul
Sloganul este instrumentul central al agitației. El comprimă ideologia într-o formulă memorabilă, repetabilă și imună la critică. Nu este menit să fie adevărat sau fals, ci eficient: să declanșeze reacții automate, să reducă gândirea la reflex. (În ziua de azi, formula este materializată în “meme”.)
2. Demascarea / revelația
„Demascarea” este o tehnică de delegitimare. Ea pretinde că dezvăluie „adevărul ascuns” despre adversar, etichetand, stigmatizand si transformând dezacordul intelectual într-o vină etică sau politică. Revelația nu invită la analiză, ci la aliniere forțată: odată „demascat”, adversarul nu mai poate fi ascultat.
Demascarea este asadar o etichetare într-un regim propagandistic predefinit, unde etichetele sunt selectate dintr-un „rețetar” prestabilit, al binelui (corect) si raului (incorect), in functie de „linia de propaganda” a zilei.
OBSERVAȚIE
Notați că instrumentarul și modul de operare se păstrează perfect în ziua de azi. Putem extinde discuția și la sociologia instituțională și organizațională a noilor mișcări și structuri de tip ONG – centrală de propagandă – mișcare politică-agitatie intelectuală. Sunt toate aduceri la zi ale unor structuri și moduri de organizare și operare dezvoltate de bolșevici, marxiști și staliniști între anii ’30 și ’50.
Se poate face și un tabel comparativ în care se va vedea/verifica, operând pe liniile lui Selznick și Domenach, echivalența și simetria funcțională și operațională.
CONCLUZIE
Aceste distincții sunt esențiale pentru a înțelege confuzia contemporană a rolurilor intelectuale. Funcția intelectualului nu trebuie să fie aceea de agitator, propagandist sau demascator. Intelectualul nu mobilizează mase, nu produce sloganuri și nu demască sau „dezvăluie” dușmani.
Produsul intelectualului arată cu totul altfel: este analitic, nu mobilizator, este nuanțat, nu simplificator, invită la judecată, nu la aliniere, este documentat, echilibrat și, mai ales, încearcă o formulă de conștientizare și detașare analitică și critică, nu una de implicare emoțională și agitatorică.
Când aceste distincții se pierd, spațiul public se transformă dintr-un loc al înțelegerii într-un loc al confuziei intelectuale, ideologice, politice și morale.
REVENIND LA CAZUL ROMÂNIEI, RĂMÂNE O ÎNTREBARE:
Este nedreaptă evaluarea potrivit căreia lumea intelectuală publică românească, inclusiv mass-media și „expertiza” asociată fenomenului, produce masiv și precumpănitor materiale și produse non-intelectuale și pretinde cu insistență contrariul?
Și, prin implicație: care sunt CRITERIILE INTELECTUALE pe care ar trebui să le satisfacă minim un produs intelectual pentru a NU fi demascare, propagandă, slogan sau agitație?
Iată ceva ce ar trebui discutat, în pauzele dintre vârfurile de sarcină și exploziile propagandistice, agitatorice și demascatoare care ne sunt servite regulat pe post de analiză, politologie, poziție intelectuală sau expertiză în spațiul public românesc.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu