Unde greșește George Șerban

Cititorii blogului cunosc că am preluat multe dintre articolele dlui George Șerban, fie că ele erau publicate pe blogul personal (aici) fie că erau postate în social media (FB). Cum nu preiau decât articole cu ale căror idei consonez, se poate lesne ghici că autorul este o personalitate pe care nu numai o respect, dar față de care manifest oarecare simpatie.
De această dată sunt nevoit să am o poziție critică fașă de una dintre intervențiile domniei sale pe FB. Iată textul în integralitatea sa:

România: Colapsul Clientelist al unei Națiuni de Pensionari și Asistați – PSD, Arhitectul Dependentei Totale, Îngroapă Țara în Datorii și Junk Rating!
România anului 2026 este un haos politic și economic absolut: o țară cu doar 18,8-19 milioane de locuitori, dar unde peste 5 milioane de pensionari obișnuiți și speciali, peste 600.000 de asistați sociali direcți și un total halucinant de 7,1 milioane de beneficiari de prestații sociale sug sângele bugetului de stat, transformând națiunea într-un azil uriaș dependent de ajutoare și pensii!
Această cultură a dependenței nu e un accident – e un sistem clientelist antropologic înrădăcinat în ADN-ul politic românesc, unde partide ca PSD cumpără voturi cu pensii umflate și ajutoare electorale, în timp ce reformiștii ca Ilie Bolojan luptă cu morile de vânt împotriva conservatorilor ca Sorin Grindeanu.
Rezultatul? Împrumuturi masive care împing țara spre un junk rating iminent, cu datorii explodând peste 60% din PIB și un deficit bugetar ce urlă la 6-8% – o rețetă pentru faliment național!
Din anii ’90 încoace, România s-a transformat într-o societate clientelistă pură, unde politicienii – cu PSD în frunte – au exploatat dependența economică a cetățenilor pentru a-și cumpăra loialitatea electorală.
Antropologia politică ne arată clar: în România, brokerii locali (primari, șefi de partid) controlează resursele publice – ajutoare sociale, pensii, beneficii – pentru a forța voturi, creând o dependență feudală de stat, unde cetățenii devin vasali ai partidelor.
PSD a fost arhitectul suprem al acestui dezastru: prin politici populiste, au umflat pensiile și ajutoarele sociale ca „arme electorale”, transformând sistemul de protecție socială într-o mașinărie de voturi.
Numărul pensionarilor a explodat de la 4,6 milioane în 2025 la 4.699.559 în decembrie, cu pensii speciale crescând la 11.841 beneficiari – majoritatea magistrați cu 25.443 lei lunar, de 9 ori mai mult decât un agricultor mizer!
PSD a încurajat această dependență, opunându-se reformelor și promovând „pachete de solidaritate” care hrănesc inactivitatea, în loc să stimuleze munca.
Rezultat: o populație îmbătrânită, cu 20,3% peste 65 de ani, față de doar 15,4% copii, și o emigrație masivă a tinerilor care fug de acest sistem bolnav!
Astăzi, în februarie 2026, România e un câmp de luptă între reformiști și conservatorii clienteliști.
Premierul Ilie Bolojan (PNL), simbol al reformei dure – tăieri de cheltuieli, reformă administrativă, creșteri de taxe pentru echilibru bugetar – se confruntă cu sabotajul lui Sorin Grindeanu (PSD), care mentine blocada reformele pe pensii speciale și planifică să-l distrugă politic pentru a păstra privilegiile elitelor!
PSD, sub Grindeanu, consultă ieșirea din coaliție, opunându-se tăierilor de personal și reformelor, în timp ce insistă pe ajutoare one-off pentru pensionari și familii – exact genul de clientelism care a creat cei 312.000 beneficiari lunari de ajutor social în 2025! Bugetul e sufocat: cheltuieli sociale la 31% din buget (13% din PIB), pensii înghițind miliarde, deficit la 7,65% în 2025!
Județe ca Dolj sau Bacău sunt pline de asistați, iar PSD apără acest status quo, blocând reforme esențiale pentru a-și păstra baza electorală dependentă.
Bolojan încearcă să salveze țara, dar alianța subterană PSD-PNL radicală îl vânează, transformând coaliția într-un cuib de trădări.
Proiecțiile sunt catastrofale: populația scade cu 3,4 milioane până în 2080, la 15-16 milioane, cu populație activă prăbușindu-se la 6-6,5 milioane!
Datoria publică explodează la 61% din PIB în 2026, depășind pragul de alertă UE, cu deficit rămânând la 6,2% în 2026 și 4,6% până în 2030 – dar PSD blochează consolidarea fiscală!
Agenții de rating – Fitch, S&P, Moody’s – mențin BBB- cu outlook negativ, avertizând downgrade la junk status iminent, ceea ce va crește costurile împrumuturilor și va alunga investitorii!
PSD, prin opoziția la reforme, ne împinge spre „seven lean years” de austeritate forțată, cu cheltuieli cu pensiile devorând PIB-ul până în 2060!
Fără tăierea privilegiilor, stimularea natalității (1,71 copii/femeie) și forțarea muncii, România devine un stat geriatric falit, unde ultimul contribuabil va plăti pentru hoarda de dependenți creați de PSD!
România a fost, este și va fi o națiune de pensionari și asistați, captivă în clientelismul PSD-ist! Grindeanu și conservatorii sabotează reformele lui Bolojan, iar împrumuturile toxice ne aruncă în junk.

Mai întâi, o critică de fond. Poate părea superficială. Dar este așa?

De ce România riscă să confunde solidaritatea cu dependența

România traversează, în 2026, o criză care nu este nici exclusiv economică, nici pur politică, ci structurală. Sub presiunea îmbătrânirii accelerate a populației, a scăderii bazei de contributori și a deficitelor bugetare persistente, statul social românesc a devenit terenul principal al confruntării politice. Problema nu este existența protecției sociale, ci modul în care aceasta este extinsă, justificată și utilizată politic.

Confuzia cifrelor: când statistica devine armă retorică

În dezbaterea publică, se vorbește frecvent despre „milioane de asistați” sau „beneficiari care sufocă bugetul”. De multe ori, aceste cifre sunt reale ca volum, dar false ca sens. Pensionarii contributivi, copiii care primesc alocații, persoanele cu dizabilități și beneficiarii temporari de ajutoare sunt adesea incluși într-o singură categorie morală, ca și cum ar reprezenta un bloc uniform de dependență.

Această confuzie nu este accidentală. Ea servește fie demonizării protecției sociale în ansamblu, fie, dimpotrivă, justificării oricărei creșteri de cheltuieli sub pretextul „solidarității”. În realitate, analiza serioasă începe abia după separarea categoriilor, nu înainte.

Cauzalități afirmate, dar rareori demonstrate

Un alt reflex al discursului public este atribuirea directă a votului politic creșterilor de pensii și ajutoarelor sociale. Ideea că majorările bugetare „cumpără voturi” este plauzibilă, dar rareori demonstrată riguros. Ea devine problematică atunci când este tratată ca axiomatică, fără:

• comparații istorice,
• analize electorale,
• diferențieri regionale.

Clientelismul există, dar nu funcționează mecanic. A reduce comportamentul electoral la o simplă tranzacție financiară înseamnă a ignora factori culturali, identitari și instituționali. Simplificarea excesivă nu întărește argumentul, îl subțiază.

Antropologia invocată, dar rar practicată

Termeni precum „antropologie politică” sau „dependență feudală” apar frecvent în comentarii, dar sunt adesea folosiți mai degrabă ca ornament intelectual decât ca instrument analitic. Fără referințe clare, fără concepte definite și fără delimitări, aceste formule riscă să devină simple metafore sonore.

Totuși, dincolo de abuzul de limbaj, există un nucleu real: relația dintre stat și cetățean este mediată, în multe zone, de rețele locale de putere, iar accesul la resurse publice nu este perceput ca drept, ci ca favor. Aceasta este o problemă instituțională, nu una „de ADN național”.

Pensii speciale: problema simbolică mai mare decât cea bugetară

Deși numeric limitate, pensiile speciale au un impact disproporționat asupra percepției de echitate. Diferențele extreme dintre pensiile contributive și cele speciale:

• subminează încrederea în sistem,
• reduc disponibilitatea de a contribui,
• alimentează resentimentul social.

Din acest motiv, reforma lor este esențială nu doar pentru economii bugetare, ci pentru credibilitatea statului. Aici, blocajul politic este evident și persistent.

Reformă versus conservare: un conflict real, nu o poveste morală

Confruntarea actuală dintre discursul reformist și cel conservator-clientelar nu trebuie redusă la o luptă între „buni” și „răi”. Reforma presupune costuri sociale reale, pierderi electorale și tensiuni administrative. Conservarea status quo-ului oferă stabilitate pe termen scurt, dar acumulează riscuri pe termen mediu.

Problema apare atunci când decizia politică amână sistematic ajustările, transferând nota de plată către viitor. În acel moment, reforma nu mai este o opțiune politică, ci o constrângere externă.

Demografia: limita pe care discursul nu o poate negocia

Indiferent de orientarea ideologică, România se confruntă cu un fapt dur: populația activă scade, iar ponderea vârstnicilor crește. Orice model de stat social care ignoră această realitate este nesustenabil. Nu este o chestiune de voință politică, ci de aritmetică.

Fără creșterea ocupării, stimularea natalității și politici coerente de forță de muncă, presiunea bugetară va crește indiferent cine guvernează.

Ironia inevitabilă: statul care mizează pe contribuabilul imaginar

Modelul actual pare să se bazeze pe existența unui contribuabil ideal: numeros, productiv, tânăr și dispus să plătească fără să întrebe. Din păcate, datele demografice nu confirmă existența acestei categorii. Persistența în această ficțiune explică de ce discursul public oscilează între panică și autoiluzionare.

Concluzie: între solidaritate și capturare

România nu este condamnată să devină un „stat al dependenței”, dar riscă să rămână captivă într-un model în care protecția socială este folosită mai degrabă ca instrument politic decât ca politică publică. Alegerea reală nu este între compasiune și reformă, ci între reformă graduală, asumată și corecții brutale impuse din exterior.

Solidaritatea fără reformă duce la faliment. Reforma fără solidaritate duce la ruptură socială. Între cele două, politica românească încă ezită, iar timpul nu este un aliat răbdător. Iar poziții de felul aceleia pe care tocmai am comentat-o nu fac decât să agite apele. Fără să aducă nimic pozitiv în plus.

Am fost prea politicos, prea „aerian”? Ok, să luăm bisturiul

I. Puncte slab argumentate sau insuficient susținute

1. Cifre aruncate fără surse și amestecate arbitrar

Textul operează masiv cu cifre, dar:

• nu indică surse (să admitem că, pentru un articol pe FB, nu trebuiau citate sursele; totuși, pentru un prof. dr. univ. așteptările parcă ar fi altele)
• nu distinge clar între categorii diferite (pensionari contributivi vs. speciali, asistați permanenți vs. temporari). Ceea ce permite categorizări de tipul: „7,1 milioane de beneficiari de prestații sociale sug sângele bugetului de stat” (stilul lui CA Rosetti se regăsește aici; sau, dacă vreți, al lui Cațavencu). Ce te faci însă dacă printre cele 7,1 milioane sunt câteva sute de mii de elevi ce primesc alocație de stat, sau zeci de mii de mame ce primesc indemnizație de creștere a copilului?

Problema:

• „beneficiar de prestații sociale” este o umbrelă enormă. Include alocații pentru copii, indemnizații de handicap, ajutoare de încălzire, burse, etc.
• a le pune pe toate în aceeași oală morală e analitic greșit.

Concluzie 1: confuzie (intenționată?) între protecție socială și asistare parazitară.

2. Cauzalitate afirmată, nu demonstrată

Textul afirmă constant relații cauzale directe fără a le demonstra: „PSD a umflat pensiile și ajutoarele sociale ca arme electorale, transformând sistemul de protecție socială într-o mașinărie de voturi.”

Problema:

• Nu se arată cum se traduce mecanismul în voturi (dacă ar fi alegeri azi, AUR ar câștiga cu 40%, cât PSD și PNL la un loc, deși AUR nu a fost la guvernare niciodată, deci nu a „umflat pensiile și ajutoarele sociale”)
• Nu există comparații cu alte guverne, alte cicluri electorale, alte state.

Concluzie 2: post hoc ergo propter hoc mascat în analiză politică.

3. Antropologia politică invocată decorativ

Autorul folosește formulări de tipul: „Antropologia politică ne arată clar…”

dar:

• nu este citat niciun autor,
• niciun studiu,
• niciun concept consacrat.

Este un apel la o autoritate academică imaginară. Dnul G. Șerban fiind el însuși o autoritate academică în domeniul său, este legitimat să folosească acest tip de sofism (Ad Verecundiam)?

Concluzie 3: pseudo-științificizare a opiniei.

4. Idealizarea unilaterală a unei figuri politice

Ilie Bolojan este prezentat exclusiv ca: „simbol al reformei dure”, „salvatorul țării”, etc. Este drept, nu este singurul intelectual român care se înclină în fața acestui Pater Patriae (aici, dnul Șerban se întâlnește cu genialul Liiceanu).

Ce se ignoră:

• costurile sociale ale reformelor,
• formele de opoziție legitimă,
• alternativele de politică publică.

Concluzie 4: lipsă totală de contrapondere critică.

5. Generalizări geografice neargumentate

„Județe ca Dolj sau Bacău sunt pline de asistați” (NB: hm… dacă toți cei care beneficiază de prestații sociale sunt „asistați” atunci majoritatea statelor europene au aceeași problemă. Oare și acolo au fost aplicate politicile PSD-ului autohton? Este vinovăția exclusiv a beneficiarilor de beneficii sociale că sunt ceea ce sunt?))

Problema:

• nu sunt oferite date comparative,
• nu se raportează la structura economică regională,
• sună mai degrabă a stigmatizare decât analiză.

Concluzie 5: regionalizare morală fără bază statistică.

II. Sofisme identificate (cu etichetă clară)

1. Sofismul omului de paie

Se construiește o caricatură a „asistatului social”: „hoarda de dependenți”. Ușor de atacat, greu de apărat. Aruncat cu pietre „Piața Independenți” (din nou, scuzați, Caragiale).

Realitate:

• majoritatea beneficiarilor nu sunt apți de muncă sau sunt copii/tinere mame
• poziția adversă nu este că „toți trebuie întreținuți”, ci că există o rețea minimă de protecție.

2. Falsa dihotomie

Textul reduce scena politică la: reformiști buni (Bolojan) vs clienteliști răi (PSD).

se ignoră:

• compromisurile structurale ale guvernării,
• rolul altor partide,
• constrângerile UE, demografice, economice globale.

3. Apelul la frică (argumentum ad metum)

Exemple: „faliment național”, „junk iminent”, „stat geriatric falit”

problema:

• limbaj apocaliptic,
• lipsă de scenarii alternative,
• ignorarea capacității de ajustare graduală.

4. Generalizarea pripită

„România a fost, este și va fi o națiune de pensionari și asistați”. Nu zău? Serios? România lui Ceușescu era o „națiune de pensionari și asistați”? Cațavencu redivivus…

Sofism clasic:

• extrapolare totală dintr-un context istoric limitat,
• negarea oricărei dinamici sociale viitoare.

5. Apelul la emoție și dispreț

Termeni precum: „agricultor mizer”, „hoardă”, „azil uriaș”

rol:

• mobilizare emoțională,
• nu clarificare analitică.

III. Observație de fond (aia care doare)

Textul are o teză legitimă: problema sustenabilității fiscale și a clientelismului există. Dar forma aleasă:

• substituie analiza cu indignarea,
• demonizarea cu demonstrația,
• verdictul moral cu explicația cauzală.

Rezultatul: manifest politic, nu analiză critică. Din partea unui taliban anti-PSD, textul de înțeles ba chiar, pe ici pe colo, de admirat. Din partea dlui Gabriel Șerban așteptam, totuși, parcă altceva.