Nicușor Dan și matematica invizibilă

Există cariere academice care se pot citi din bibliografii și altele care trebuie căutate cu lupa, eventual în sertare bine aerisite. Activitatea științifică a lui Nicușor Dan în cadrul Institutului de Matematică al Academiei Române a devenit, în timp, un astfel de caz: prezentă instituțional, discretă în rezultate publice, cu greu și ambiguu explicată.

CV-ul și pauzele dintre rânduri

Nimeni (aproape!) nu contestă formarea de specialitate. Doctorat în Franța, olimpiade, pedigree academic impecabil (cel puțin la suprafață. Dacă iei datele la puricat, apare ceva mâzgos, ambiguu, într-o zonă cenușie a legalității. Dar passons.)
Problema apare după intrarea în sistemul românesc de cercetare. Pentru un cercetător angajat într-un institut național, așteptarea rezonabilă este una simplă: articole indexate, colaborări vizibile, proiecte competitive. În cazul de față, producția științifică publică din perioada românească rămâne subțire. Nu inexistentă, dar nici convingătoare pentru standardele declarate ale instituției.

Cercetare fără urme

Apărătorii invocă „munca nevăzută”. Problema este că știința, prin definiție, lasă urme. Preprinturi, citări, conferințe, granturi câștigate.
Activitatea sa științifică de la IMAR rămâne, din punct de vedere statistic, modestă: câteva articole cu coautorat publicate în reviste de nivel mediu și comunicări interne. Nu a coordonat granturi de cercetare și nu a deținut poziții permanente sau de conducere științifică. Toate astea însă doar între 1996 și 2002. După 2002 și până la alegerea sa ca Primar la Bucureștilor (2020) – nimic. Zero. Niente. Nada.

Activismul ca explicație comodă

O altă justificare frecventă: implicarea civică. Reală, intensă, consumatoare de timp. Dar tocmai aici apare întrebarea care deranjează: ce anume a justificat, profesional vorbind, menținerea într-o poziție de cercetare cu normă întreagă, în absența unei activități științifice cuantificabile, timp de 18 ani? Activismul e onorabil. Confuzia dintre activism și cercetare plătită din fonduri publice, mai puțin.

Instituția și standardele ei

Discuția nu e doar despre o persoană, ci despre mecanisme. Institutul de Matematică nu este un ONG și nici o platformă de așteptare politică. Dacă standardele sunt aplicate selectiv, problema devine sistemică. Iar tăcerea colegială nu ajută pe nimeni, nici măcar pe cel protejat de ea.

Întrebarea care rămâne

Ce poate justifica sau explica aparenta „tocare a frunzei verzi” în locul unei activități științifice clare, măsurabile, publice? O alegere personală, o complicitate instituțională sau pur și simplu o redefinire comodă a noțiunii de cercetare?

Și, inevitabil, finalul

Poate reușita profesională, reală sau presupusă, să fie o garanție pentru o prestație decentă într-o funcție publică la cel mai înalt nivel? Sau, dimpotrivă, tocmai zonele gri dintr-o carieră explică de ce meritul devine, uneori, un slogan mai util decât un criteriu?

Nu e un rechizitoriu. E o invitație la claritate. Matematica o cere. Spațiul public, la fel.