G. Șerban – Traian Băsescu „Petrov”

Dacă ai deschis televizorul în ultimele luni, l-ai văzut.

Sprânceana ridicată. Degetul în aer. Tonul profesorului sever care îți explică de ce tu ceri prea mult și de ce el vede mai bine realitatea. Traian Băsescu.

-În 2022, Înalta Curte a confirmat definitiv că a colaborat cu Securitatea sub numele „Petrov”.
-În baza Legii 243 și-a pierdut privilegiile: indemnizația de 11.148 lei pe lună, vila de protocol, protecția SPP.
-Trei ani mai târziu, CCR declară legea neconstituțională. Privilegiile revin.
-În 2026 primește și aproximativ 150.000 de euro despăgubiri pentru perioada în care le pierduse.

Apoi apare la televizor și spune că bugetarii sunt nesăbuiți că cer măriri de salarii. Dacă privim cazul strict politic, avem o controversă. Dacă îl privim antropologic, avem un tipar. In antropologia politică și sociologia tranziției există un concept central: reproducerea elitelor.

Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca vorbeau despre „circulația elitelor”, dar în multe societăți post-autoritariste nu avem o circulație reală, ci o continuitate adaptivă.

Elite formate într-un regim autoritar nu dispar odată cu schimbarea sistemului.
Ele își ajustează discursul,își schimbă limbajul,își reconstruiesc legitimitatea dar își păstrează rețelele și reflexele

În Europa de Est, acest fenomen a fost studiat sub numele de path dependency (dependență de traseu instituțional): instituțiile și actorii moșteniți continuă să modeleze prezentul.

Cazul Băsescu poate fi citit prin această cheie. Nu ca o excepție. Ci ca expresie a unui model. Pentru sine: privilegiile sunt drepturi legitime. Pentru ceilalți: drepturile devin „pretenții excesive”.

In antropologie, vorbim despre solidaritate de rețea – grupuri de putere care funcționează prin loialități reciproce, nu prin reguli impersonale.

Instituțiile devin spații de negociere între membri ai aceleiași elite.
Pentru a-și consolida legitimitatea, elitele cu trecut problematic adoptă un discurs public mai sever decât media.
E un mecanism de reafirmare simbolică a autorității.

Când un fost președinte declarat colaborator al Securității își recapătă privilegiile printr-o decizie constituțională și apoi predică austeritate, nu avem doar ipocrizie individuală.

Avem o tensiune structurală între două tipuri de legitimitate:
-legitimitatea juridică formală
-legitimitatea morală percepută

Antropologia ne arată că în societățile cu tranziții incomplete, legitimitatea formală poate fi restaurată instituțional, chiar dacă legitimitatea morală rămâne contestată public.

Iar de aici apare ruptura.

Pentru cetățeanul obișnuit, colaborarea cu Securitatea ar duce la marginalizare socială.

Pentru un membru al elitei, sistemul găsește mecanisme de reintegrare. Nu neapărat prin conspirație. Ci prin inerție instituțională și solidaritate de status.

De aceea, discuția nu este doar despre Traian Băsescu. Este despre cum funcționează puterea într-o societate post-comunistă. Despre faptul că, în România, schimbarea de regim nu a însemnat și schimbarea completă a elitelor.

Despre faptul că austeritatea este adesea cerută de sus în jos, nu aplicată orizontal.

Și despre paradoxul central al tranziției:
-Responsabilitatea este colectivă.
-Privilegiul rămâne individual.
-Vila e legală.
-Indemnizația e legală.
-Despăgubirea e legală.

Să facem un exercițiu. Să presupunem că un funcționar public obișnuit – să zicem, un referent de la primărie – este acuzat că a colaborat cu o structură represivă, că a turnat colegi, că a primit nume conspirativ.

Sentință definitivă. Ar mai putea acel funcționar să-și păstreze locul de muncă?
Ar mai primi vreun beneficiu de la stat? Evident că nu. Ar fi dat afară, poate anchetat, poate chiar anchetat penal.

Dar dacă ești fost președinte, e altceva. Colaborarea ta devine „o neînțelegere administrativă”.
Cei turnați de tine sunt „colegi care au greșit și ei”. Dosarul tău e „inventat de comuniști”.
Iar când pierzi privilegiile, e o „eroare legislativă” pe care Curtea Constituțională o corectează imediat.
E o ipocrizie monumentală. Și e cu atât mai gravă cu cât vine la pachet cu predici despre responsabilitate financiară.

Domnul Băsescu, care primește acum 11.148 de lei lunar fără să muncească o secundă, care locuiește într-o vilă de protocol pe care n-a plătit-o, care circulă cu mașini cumpărate din bani publici, care are bodyguarzi plătiți de toți contribuabilii – acest domn ne spune că profesorii și asistentele sunt nesăbuite pentru că își cer dreptul la un salariu decent.

E ca și cum un om care locuiește într-un conac ți-ar spune: „Nu mai cere pâine, că te îngrași”.

Dar întrebarea antropologică rămâne: Cine definește normalitatea într-o societate care nu și-a încheiat niciodată cu adevărat ruptura cu trecutul?

sursa: FB