G. Șerban – Nicușor Dan sau De ce acuzațiile de plagiat ignoră natura Evoluției Științifice

Mitul „Genezisului” Academic: De ce acuzațiile de plagiat ignoră natura Evoluției Științifice.

Recent, spațiul public a fost inundat de o controversă care vizează diplomele și teza de doctorat a lui Nicușor Dan. Dincolo de miza politică, dezbaterea a scos la iveală o neînțelegere cruntă a modului în care funcționează cunoașterea umană.

Se aruncă termeni precum „plagiat” sau „lipsă de noutate” fără a înțelege un adevăr fundamental: știința nu este un act de magie, ci un proces de acumulare milenară. În epistemologie, ideea că un cercetător poate apărea din neant pentru a revoluționa totul fără a se sprijini pe predecesori este o fantezie.

Știința nu evoluează prin „sărituri” bruște, ci prin straturi succesive de cunoaștere. Nimeni nu inventează roata în fiecare dimineață; fiecare savant urcă pe umerii uriașilor care au fost înaintea lui.

O teză de doctorat nu este un roman de ficțiune unde originalitatea se măsoară în fantezie. În matematică sau fizică, a scrie o lucrare fără referințe istorice, fără a cita teoremele fundamentale sau metodele consacrate, nu înseamnă să fii geniu, ci înseamnă să fii irelevant.

Cel mai elocvent exemplu modern este rezolvarea Conjecturii lui Poincaré. Grigori Perelman a reușit în 2002 să rezolve o problemă care a torturat mințile matematicienilor timp de aproape un secol. Însă Perelman nu a creat o matematică „extraterestră”. Succesul lui s-a bazat integral pe matematica clasică și pe lucrările anterioare ale lui Richard Hamilton privind fluxul Ricci. Dacă cineva ar aplica logica actuală a „plagiatului de idei” sau a „lipsei de originalitate radicală”, ar putea absurd să spună că Perelman doar „a compilat” munca lui Hamilton. În realitate, el a adăugat acea verigă finală într-un lanț de cunoaștere început cu 100 de ani în urmă. Fără fundamentele clasice, geniul lui ar fi fost mut.

A pretinde că o teză de doctorat trebuie să fie „unică” în sensul de a nu avea nicio legătură cu bibliografia existentă este o aberație logică.

A descoperi ceva complet rupt de contextul științific actual ar echivala cu descoperirea directă a celei de-a cincea forțe fundamentale a universului (pe lângă gravitație, electromagnetism și forțele nucleare), dar fără a trece prin studiul celorlalte patru.

Pentru a face o astfel de descoperire „din afara universului”, ar trebui să fii tu însuți în afara legilor fizicii și a istoriei gândirii. Orice lucrare științifică validă este, prin definiție, o conversație cu trecutul.
Cine cere originalitate pură, fără referințe, nu cere știință, ci cere misticism.

Atacul la adresa parcursului academic al lui Nicușor Dan sub pretextul analizei riguroase este, de fapt, un atac la adresa metodei științifice însăși. Într-o lume în care „specialiștii” de ocazie caută similitudini de limbaj în lucrări tehnice de nișă, se pierde din vedere esențialul: valoarea unei teze stă în capacitatea de a împinge frontiera cunoașterii cu un milimetru mai încolo, folosind uneltele lăsate de predecesori.

A-i reproșa unui matematician că folosește baze de date, teoreme demonstrate și limbaj consacrat este ca și cum i-ai reproșa unui arhitect că folosește cărămizi. Fără aceste „împrumuturi” din tezaurul comun al umanității, am fi și astăzi în peșteri, încercând să inventăm focul, dar temându-ne să nu „plagiem” scânteia vecinului.

O altă eroare de logică ce poluează spațiul public este presupunerea că o funcție politică — fie ea de Primar General sau de Ministru — necesită obligatoriu un parcurs de „geniu” academic. Există o confuzie periculoasă între inteligența speculativă (cea care rezolvă ecuații diferențiale) și inteligența practică (cea care gestionează bugete și țevi sparte).

Istoria ne demonstrează, adesea cu cruzime, că cele două planuri nu coincid aproape niciodată. Mai mult, mari lideri care au schimbat destinele unor popoare au fost, din punct de vedere academic, mediocri sau chiar analfabeți funcționali în raport cu standardele epocii lor.

Realitatea este că leadership-ul ține de instinct, carismă și gestiunea puterii, nu de notele de la doctorat: Carol cel Mare (Charlemagne): Părintele Europei, cel care a pus bazele sistemului educațional modern, a rămas el însuși un analfabet până la sfârșitul vieții. Deși se străduia să învețe să scrie ținând tăblițe sub pernă, geniul lui a fost unul de organizare statală și militară, nu de caligrafie sau retorică. Genghis Khan: Omul care a creat cel mai mare imperiu terestru din istorie nu știa să citească. Cu toate acestea, a implementat legi (Yassa), a creat sisteme poștale și a înțeles meritocrația mai bine decât orice academician de la curțile asiatice.

Liderii „analfabeți” ai modernității: Mulți dintre „monștrii sacri” ai politicii secolului XX au fost studenți mediocri sau au abandonat studiile. Churchill a intrat la Academia Militară din a treia încercare, iar mulți dictatori care au marcat secolul (precum Stalin sau Hitler) au fost eșecuri academice răsunătoare, dar au posedat o înțelegere diabolică a psihologiei maselor. Să îi ceri lui Nicușor Dan să fie un „Einstein” care nu folosește referințe bibliografice, în timp ce accepți ca restul clasei politice să fie populată de oameni care abia își pot citi propriul discurs de pe prompter, este definiția ipocriziei.

Adevărul este acesta: Poți fi un matematician de top și un politician slab, sau poți fi un analfabet și un lider istoric.

Dar a ataca un om de știință pentru că respectă regulile academice de acumulare a cunoașterii — reguli care au permis rezolvarea Conjecturii lui Poincaré sau înțelegerea fizicii cuantice — este o dovadă de primitivism intelectual. Alegerea lui Nicușor Dan în detrimentul lui George Simion nu a fost doar o bătălie între două nume, ci un moment de cotitură antropologic și sociologic.

A fost punctul în care societatea românească a trebuit să aleagă între Complexitate și Simplitate Brută. George Simion reprezintă acel „Mesia” despre care vorbeam: produsul disperării. Însă, spre deosebire de liderii istorici care, deși analfabeți, aveau un proiect de construcție (vezi exemplul lui Genghis Khan), populismul actual s-a dovedit a fi pur decorativ.

Oamenii l-au ales pe Nicușor pentru că au realizat că urlatul la lună nu scade inflația. Simion a vândut emoție, dar Nicușor a vândut tabele Excel. În momente de recesiune profundă, după ce trece primul val de furie, stomacul gol începe să caute soluții tehnice, nu lozinci. Alegerea lui Nicușor în locul lui Simion este victoria omului care citește instrucțiunile în fața omului care lovește aparatul cu pumnul sperând să pornească.

Nota mea: recent am atacat lipsa de producție intelectuală din anii în care Nicușor Dan a fost angajatul statului la un institut de matematică (aici) sau am polemizat cu unele păreri ale lui Gabriel Șerban (aici). (poate) Tocmai de aceea am ales să preiau și această poziționare a lui G. Șerban pe FB: pentru a nu îmi ieși vorbe că sunt (prea) părtinitor.
Evident însă că ceea ce am menționat în articolele mele de care am vorbit mai sus rămâne valabil. Despre doctoratul genialului matematician ajus președinte pe motiv de George Simion nu mă pronunț. Am și eu limitele mele.