Deep Purple – Woman from Tokyo

Context

Lansată în 1973 pe albumul Who Do We Think We Are, piesa „Woman from Tokyo” marchează o perioadă de tranziție pentru Deep Purple. Trupa se afla la finalul celebrei formule Mark II (Gillan, Blackmore, Glover, Lord, Paice), după succese majore precum „Smoke on the Water” și „Highway Star”. Există piese care îți arată o formație în pragul exploziei. „Woman from Tokyo” este din această categorie. Sună grandios. Sună nervos. Sună ca o trupă care încă poate rupe scena, dar care în culise abia se mai suportă. tensiunile sunt deja legendare. Gillan și Blackmore nu mai împart aceeași planetă. Albumul „Who Do We Think We Are” e ultimul cu această formulă clasică înainte de plecările decisive. Și tocmai de aceea e atât de bună. Înregistrată la Roma și Hamburg, melodia reflectă oboseala creativă și tensiunile interne, dar și dorința de a experimenta sonorități noi – cu un aer mai „exotic” și melodic, inspirat de turneul trupei în Japonia din 1972.

Mesaj și conținut

„Woman from Tokyo” este o oda exotică dedicată fascinației pentru Orient, personificată în figura unei femei misterioase din Tokyo. Versurile amestecă admirația, uimirea și o doză de misticism – un simbol al descoperirii și al libertății.
Dincolo de povestea superficială, piesa surprinde impactul Japoniei asupra trupei: o cultură diferită, un public disciplinat, dar pasional. Într-un sens mai larg, e vorba despre întâlnirea dintre Vest și Est, dintre energia rock-ului occidental și rafinamentul oriental.
Textual, piesa e simplă. Un rock’n’roll despre fascinația pentru o femeie exotică, văzută prin ochii unui occidental aflat în turneu. Nu e filosofie grea. Nu e metafizică.
Dar sub textul aproape minimalist stă altceva: ideea de distanță, atracție față de necunoscut, fascinația culturală.
Tokyo devine simbol. Nu e doar un oraș, e o lume diferită. E alteritate. E magnetism.
Gillan nu filozofează, dar vocea lui sugerează obsesie și energie brută. Piesa nu e despre romantism delicat. E despre impuls.

Despre dorință. Despre adrenalina turneelor.

Analiza contribuției membrilor trupei

• Ian Gillan (voce): oferă o interpretare controlată, dar expresivă. Vocea sa, ușor mai reținută decât în alte piese Purple, subliniază misterul tematicii. Gillan e într-o formă vocală excelentă. Țipetele sunt controlate. Nu e dramatism excesiv, ci un tip de energie provocatoare. Cântă ca un om care știe că e în vârf, dar și ca unul care începe să se sature. Există o ușoară distanță ironică în interpretare. Subtilă, dar prezentă.
• Ritchie Blackmore (chitară): riff-ul principal este simplu, dar memorabil – o combinație de forță și eleganță. Riff-ul de deschidere e unul dintre cele mai recognoscibile din catalogul Deep Purple. Simplu, dar colosal. Are acel balans între groove și agresivitate. Nu e virtuozerie gratuită. E eficiență pură. Blackmore aici nu caută eleganță barocă. Vrea impact. Solo-ul său aduce un ton medidativ, aproape oriental, prin modul în care alternează notele.
• Jon Lord (orgă Hammond): completează perfect peisajul sonor. Intervențiile sale adaugă profunzime, mai ales în partea de mijloc, cu texturi atmosferice. Orga Hammond creează spațiul. Fără Lord, piesa ar fi doar un hard rock bun. Cu Lord devine un monument.
  Interludiul instrumental, cu acea secțiune atmosferică, aproape psihedelică, e momentul în care trupa respiră diferit. E surprinzător. E cinematografic. E un mic laborator experimental în mijlocul unei piese comerciale.
• Roger Glover (bas): oferă stabilitate ritmică și melodică, cu un groove cald, lizibil în toate momentele piesei. Basul lui Glover nu e flashy. Dar e coloana vertebrală. Ține piesa ancorată. Creează pulsația care permite chitarei și orgii să se joace deasupra. Fără el, riff-ul ar fi doar zgomot organizat.
• Ian Paice (tobe): rafinat și precis, el menține dinamismul fără a domina mixul. Partea de mijloc, mai lentă, demonstrează sensibilitatea lui pentru ritmuri subtile. Paice e motorul. Nu epatează inutil. Dar fiecare accent e la locul lui. Groove-ul piesei vine din combinația dintre el și Glover. E tight. E sigur. E viu.

Concluzie

„Woman from Tokyo” este o piesă-punți între două etape ale Deep Purple: între hard rock-ul intens de începutul anilor ’70 și tendințele mai melodice ce se vor contura ulterior. Deși nu are agresivitatea lui „Smoke on the Water”, melodia impresionează prin echilibru, atmosferă și rafinament melodic.
Este, în esență, expresia maturității unei trupe aflate la apogeu, care știa să unească virtuozitatea tehnică cu sensibilitatea culturală.
Și, sincer, dacă pui piesa asta tare într-o cameră, încă funcționează. Încă are nerv. Încă te face să bați din picior, chiar dacă te prefaci că ești sofisticat.

Fly into the rising sun
Faces, smiling every one
Yeah, she is a whole new tradition, oh
I feel it in my heart

My woman from Tokyo
She makes me see
My woman from Tokyo
She’s so good to me

Talk about her like a queen
Dancing in a eastern dream
Yeah, she makes me feel like a river, oh
That carries me away

My woman from Tokyo
She makes me see
My woman from Tokyo
She’s so good to me
But I’m at home and I
I just don’t belong

So far away from the garden we love
She is what moves in the soul of a dove
Soon I shall see just how black was my night
When we’re alone in her city of light

Rising from the neon gloom
Shining like a crazy moon
Yeah, she turns me on like a fire, oh
I get high

My woman from Tokyo
She makes me see
My woman from Tokyo
She’s so good to me

My woman from Tokyo
She makes me see
My woman from Tokyo
She’s so good to me

My woman from Tokyo
My woman from Tokyo
My woman from Tokyo

My woman from Tokyo
My woman from Tokyo
My woman from Tokyo