Acum câteva zile citeam la un admirator al domnului Bolojan faptul că acesta a fost nevoit să ia măsuri drastice de diminuare a cheltuielilor (și) pentru că guvernul Ciolacu a mărit salariile cadrelor didactice cu 25%. Ceea ce a dus, evident, la situația de azi.
O ipoteză atât de seducătoare încât aproape că-ți vine să o pui pe un tricou.
Serios?
Deci nu inflația, nu deficitul bugetar cronic, nu dezechilibrele comerciale, nu investițiile publice făcute cu frâna de mână trasă. Nu. Profesorii. Oamenii cu creta și catalogul au doborât PIB-ul.
Sună aproape poetic.
Cum ar arăta această logică, dusă până la capăt?
Profesorii primesc bani.
Profesorii mănâncă.
Profesorii plătesc rate, chirii, facturi, poate chiar o vacanță la mare.
Profesorii cumpără cărți. Sau laptopuri. Sau haine pentru copii.
Groaznic. Economia suferă de pe urma consumului intern.
Dacă asta este cauza recesiunii, atunci ar trebui să interzicem salariile. Sau, și mai bine, să le plătim în aplauze și diplome onorifice. E mai sigur pentru PIB. Căz doar profii lucrează din vocație. Nu-i așa?
Educația nu este o cheltuială. Este infrastructură invizibilă.
Autostrăzile se văd. Școlile bune nu se văd imediat.
Dar produc efecte mult mai lungi.
Investiția în educație înseamnă: capital uman mai calificat, productivitate crescută, antreprenoriat mai sofisticat, capacitate de inovare, salarii mai mari pe termen mediu – taxe mai mari colectate ulterior.
Economia și bugetul statului câștigă pe termen mediu și lung.
Un profesor mai bine plătit: este mai stabil profesional, este mai puțin tentat să plece spre alte zări sau alte profesii, are resurse să investească în propria formare.
Iar elevii formați mai bine nu devin doar „angajați”. Devin contribuabili mai eficienți.
Economia modernă nu se bazează pe mușchi. Se bazează pe competență. Țările care au înțeles asta nu plâng când cresc salariile profesorilor. Le consideră investiții strategice.
Recesiunea are alte cauze. Mai plictisitoare. Mai reale.
România nu intră în recesiune pentru că un profesor câștigă decent. Intră în recesiune când:
- deficitul bugetar scapă de sub control
- fondurile europene sunt absorbite lent sau ineficient
- investițiile private sunt descurajate de instabilitate fiscală
- infrastructura rămâne la stadiul de promisiune
- consumul e stimulat fără bază productivă solidă
- exporturile nu țin pasul cu importurile
Recesiunea tehnică înseamnă două trimestre consecutive de scădere economică. Nu înseamnă „profesorii au primit bani”. Dacă era atât de simplu, Germania ar fi intrat în colaps de fiecare dată când își respecta sistemul educațional.
Despre „economii” făcute din educație
În contrapunct, apar măsuri promovate de Ilie Bolojan în zona educației, care pun accent pe „eficientizare”: comasări, reduceri, norme mărite, tăieri mascate
Sună responsabil. Sună contabil. Dar pe termen mediu și lung, asemenea măsuri pot avea efecte toxice:
- Scade atractivitatea profesiei. Cei mai mulți dintre cei buni aleg alt drum.
- Crește presiunea pe cadrele rămase. Oboseala nu produce excelență. Produce rutină.
- Se erodează calitatea formării. O generație mai slab pregătită înseamnă productivitate mai scăzută peste 10-15 ani.
- Migrația crește. Tinerii bine pregătiți sau cu potențial mare pleacă.
Economie salvată pe termen scurt. Viitor amputat pe termen lung.
Câteva lucruri simple
O țară care consideră educația o povară bugetară va avea, inevitabil, o economie fragilă.
O țară care tratează profesorii ca pe o problemă de cost va ajunge să plătească mult mai scump lipsa de competență.
25% în plus la salarii nu este lux. Este, în cazul României, o corecție tardivă.
Dacă România este în recesiune, cauzele sunt structurale. Profunde. Sistemice.
Nu poți explica macroeconomia printr-o majorare salarială într-un sector, de altfel, subfinanțat cronic.
Dar recunosc, e reconfortant să găsești un vinovat simplu.
Un om cu catalog (fie el și online).
Care, între două lucrări de control, a prăbușit economia națională.
Uneori, când explicația e prea simplă, problema e mult mai mare decât vrem să admitem.
NB Asta nu înseamnă că aduc laude guvernului Ciolacu. Acest guvern, ca toate guvernele post-revoluționare, a manifestat o crâncenă nepăsare față de educația din România (cea instituționalizată) prin procentele alocate acestui sector (strategic în orice țară cu scaun la cap). Dar guvernul a fost obligat să cedeze în fața singurei mari manifestări de voință a cadrelor didactice din ultimii 25 de ani – o grevă generală care amenința să dea peste cap sfârșitul de an școlar și examenele naționale din preuniversitar.
Vom avea (cred, sper) o altă grevă în vara acestui an. Să vedem ce va decide atunci guvernul Bolojan. Poate îi va pune scutieri să „le bage mințile în cap” teroriștilor economici deghizați în cadre didactice? #numaizic
Radu Zlati 
Lasă un comentariu