Un sondaj făcut de CURS spune că 75% dintre bucureșteni cred că România merge într-o direcție greșită. Trei din patru oameni. Asta nu mai e o toană colectivă. E o stare de spirit.
Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aș începe de aici:
1. Oboseala morală
Oamenii sunt epuizați. Nu fizic. Moral.
Ani întregi de scandaluri, promisiuni reciclate, reforme anunțate cu fanfară și abandonate discret. Se schimbă guvernele. Se schimbă sloganele. Tonul rămâne același. Încrederea scade încet, ca bateria unui telefon vechi care nu mai ține nici până la prânz.
Când ai senzația că nimic nu se așază, începi să spui automat că direcția e greșită. Chiar dacă nu știi exact unde ar trebui să fie dreapta și unde stânga.
2. Presiunea economică
Inflație. Rate. Chirie. Facturi. Salariile cresc pe hârtie, dacă cresc. În ultima vreme, chiar scad. Cheltuielile cresc în realitate.
Pentru cei mai mulți mulți, viața e mai scumpă decât era acum un an. Nu contează graficele oficiale. Nici vorbele politicienilor și ale guvernanților. Contează coșul din supermarket. Contează cât rămâne la final de lună. Iar dacă rămâne prea puțin, concluzia vine simplu: ceva nu merge bine.
3. Lipsa unui orizont clar
O țară are nevoie de un proiect. De o poveste coerentă despre viitor.
În România, discursul public e fragmentat. Fiecare trage în altă direcție. Reforma educației e eternă. Reforma sănătății e mereu „în lucru”. Digitalizarea e slogan. Infrastructura e promisiune.
Oamenii simt când există un plan. Și simt când nu există. Și simt nu numai că nu există un plan, dar nu există nici măcar o viziune. „Să reducem cheltuielile” sau „Să tăiem pensiile speciale” nu este nici plan nici viziune. Sunt reacții. Și da. Știm, corpurile pot avea reacții la stimuli externi, chiar dacă, în realitate, viața le-a părăsit de ceva vreme.
4. Neîncrederea în instituții
Încrederea nu se cere și nu se dă. Se câștigă.
Se cîștigă gre și se pierde rapid.
Scandaluri politice, tensiuni între puterile lumii, decizii luate netransparent și adesea sfidând bunul simț. Toate astea macină percepția publică. Când instituțiile par preocupate mai mult de propriile jocuri decât de interesul comun, apare reflexul defensiv: „nu mai cred”.
5. Rețelele sociale și amplificarea negativului
Spațiul online e departe de a avea liniștea unui iaz de pădure. E haotic. E ca un megafon.
Veștile proaste circulă mai repede. Indignarea adună reacții. Tonul devine mai aspru. În câteva ore, senzația de criză devine atmosferă generală.
Oamenii ajung să trăiască într-un flux continuu de alarmă. Unii zic că fluxul este alimentat conțtient și cu program. Iar dacă totul pare urgență, direcția pare inevitabil greșită.
Există și un paradox aici. Faptul că 75% spun că direcția e greșită arată și că oamenii încă au așteptări. Încă le pasă. Indiferența ar fi mai periculoasă.
România încă nu e în colaps. Dar e într-o stare de frustrare colectivă. Iar frustrarea, când se acumulează, devine verdict.
Uneori percepția e mai puternică decât realitatea. Alteori percepția e exact realitatea trăită de oameni. Diferența dintre ele decide dacă un sondaj rămâne o fotografie de moment sau devine începutul unei schimbări.
Singer, nu mă aștept la începutul nici unei mari schimbări.
Radu Zlati
Radu Zlati 
Lasă un comentariu