Deep Purple – Strange Kind of Woman

Există piese care te prind de guler și îți spun: „Ascultă atent. Așa se face.” Strange Kind of Woman e din acategoria asta.
Pentru cei care știu deja, e una dintre acele bijuterii din perioada de aur a trupei.
Pentru cei prea tineri să fi prins vremurile sau care confundă Deep Purple cu „niște băieți cu plete din anii ’70”, urmează o mică reparație istorică.

🕰️ Context

La începutul anilor ’70, Deep Purple se afla într-un moment istoric al carierei. Deep Purple tocmai a lansat „Fireball”. Formula Mark II e în plină forță: Blackmore, Gillan, Glover, Lord, Paice. Un fel de Avengers ai hard rockului britanic, doar că fără costume strâmte. Trupa redefinea sunetul hard rock-ului, alternând între agresivitate, virtuozitate și un simț aproape teatral al dramatismului muzical.
Strange Kind of Woman apare ca single și, interesant, nu intră pe ediția britanică a albumului „Fireball”, dar devine rapid piesă de rezistență în concerte. În Japonia, de exemplu, va deveni un moment iconic pe albumul live Made in Japan.
Contextul e important: rockul se îngreuna. Led Zeppelin împingeau limitele, Black Sabbath inventau umbrele sonore, iar Purple își defineau propria identitate. Mai tehnici decât majoritatea. Mai melodici decât par la prima ascultare. Mai disciplinați decât imaginea de haiduci ai rockului. Piesa „Strange Kind of Woman” este adesea percepută ca o completare naturală a albumului Fireball, un single ce condensează stilul și energia Deep Purple într-o formă accesibilă, cu un refren memorabil și un solo care a devenit legendar în concerte.
Pentru publicul tânăr de azi, care poate asocia Deep Purple doar cu „Smoke on the Water”, această piesă este o ocazie excelentă de a descoperi altă față a trupei — mai jucăușă, mai bluesy, dar la fel de explozivă.

🎶 Conținut (fără spoilere)

„Strange Kind of Woman” e construită ca o poveste spusă pe ritm de rock’n’roll. E povestea unei femei magnetice, misterioase, imposibil de prins în definiții comode. O atracție aproape periculoasă. Fascinație și frustrare în același timp. E acel tip de relație care te face să te simți viu și prost în același timp. Departe de dramatismul gotic al unor compoziții ulterioare, piesa emană o bucurie spontană, o poftă de viață și de cântat, amintind rădăcinile blues ale rock-ului britanic.
Gillan o livrează nu ca pe o confesiune solemnă, ci ca pe o glumă spusă între prieteni după un concert incendiar. Gillan nu plânge. Nu imploră. Nu filosofează. El constată. Și apoi ridică vocea până la cer. Rezultatul? O piesă care invită la mișcare, la zâmbet și la air guitar instinctiv. Versurile sunt simple, aproape directe. Nu sunt poezie simbolistă. Sunt rock britanic de început de anii ’70. Dar funcționează pentru că sunt livrate cu nerv și ironie.

🎚️ Producția și instrumentația

Aici începe distracția serioasă.
Piesa are un groove elastic. Basul lui Glover e clar, prezent, nervos. Paice ține ritmul cu precizie chirurgicală, dar fără rigiditate. Este acel swing subtil care face diferența între „corect” și „memorabil”.
Apoi vine duelul.
Chitara lui Blackmore și vocea lui Gillan intră într-un dialog aproape teatral în partea de final live. Înregistrarea de studio e deja energică, dar pe scenă se transformă într-un schimb de replici muzicale. Chitara răspunde vocii. Vocea provoacă chitara. Publicul devine martor la un duel elegant, nu la o simplă demonstrație de virtuozitate.
Orga lui Jon Lord completează armonic fără să sufoce piesa. E liantul. Stratifică sunetul, adaugă profunzime, dar știe când să stea în spate. Producția rămâne un exemplu de echilibru între claritate și forță. Sunetul este crud, organic, iar energia celor cinci muzicieni umple fiecare secundă.
■ Chitara lui Ritchie Blackmore are acel sunet tăios, direct, fără efecte inutile — un ton care pare decupat din live performance.
■ Clapele lui Jon Lord, tratate ca un instrument de percuție armonică, adaugă profunzime și un aer baroc distinctiv.
■ Secția ritmică (Glover și Paice) e impecabilă: basul susține cu eleganță groove-ul, iar tobele au o libertate de expresie rar întâlnită în rock-ul vremii.
Mixul pune în valoare dinamica dintre voce și instrumente, cu spații libere care dau senzația de „respirație” a trupei, mai ales în duelurile vocale-chitară din partea finală.
Rezultatul general: o producție ce rămâne vie și actuală, chiar și la peste 50 de ani distanță.

👥 Contribuția membrilor

Fiecare contribuie egal la fluiditatea piesei — nimeni nu iese în față prea mult, dar toți ridică nivelul întregului.
■ Ian Gillan: livrare vocală carismatică, alternând tonul narativ cu explozii de energie; celebrul duel cu chitara este una dintre semnăturile sale scenice. Vocea lui e piesa centrală. Flexibilă, jucăușă, apoi brusc explozivă. În live, transformă finalul într-un moment aproape operatic.
■ Ritchie Blackmore: un solo de chitară care se joacă cu tensiunea și relaxarea, demonstrând rafinament tehnic, dar și instinct pur rock. Riff-ul principal e simplu, dar eficient. Solo-urile au claritate și agresivitate controlată. Nu e haos. E disciplină cu atitudine.
■ Jon Lord: alchimistul sonor, care umple spațiile cu armonii și contrapuncte perfect dozate. Oferă densitate și culoare. E fundația armonică.
■ Roger Glover: basul său este liantul acelei libertăți controlate; oferă balans și profunzime. El susține groove-ul cu o eleganță subestimată. Fără el, piesa ar fi mai rigidă.
■ Ian Paice: probabil subestimat de non-fani, livrează o demonstrație de swing, precizie și creativitate ritmică. Poate cel mai tehnic dintre ei la nivel de constanță. Fără artificii inutile, dar cu un swing care ține piesa vie.

💬 Concluzie

„Strange Kind of Woman” e mai mult decât un cântec, este o capsulă a spiritului Deep Purple din perioada lor de glorie: energie pură, umor, virtuozitate și libertate muzicală. Nu este doar o piesă despre o femeie misterioasă.
Este o demonstrație de chimie de trupă.
Pentru cei care cunosc Deep Purple doar prin Machine Head, piesa asta este o descoperire care arată de ce trupa a fost — și rămâne — un pilon al rockului mondial. Pentru cei care cunosc Deep Purple doar prin „Smoke on the Water”, piesa asta arată ce pot face când ies din zona riff-ului iconic și intră în zona de dialog muzical autentic.
Pentru cei tineri, este o poartă de intrare într-un univers în care tehnica și imaginația coexistă perfect. Este o lecție simplă: hard rock-ul adevărat nu înseamnă doar volum. Înseamnă control, interacțiune, tensiune și joacă.

Recomandare: ascult-o în versiunea live de pe Made in Japan — acolo înțelegi cu adevărat ce înseamnă Deep Purple în acțiune.

Lyrics

There once was a woman
A strange kind of woman
The kind that gets written down in history
Her name was nancy
Her face was nothing fancy
She left a trail of happiness and misery
I loved her
Everybody loved her
She loved everyone and gave them good return
I tried to take her
I even tried to break her
She said i ain’t for takin’ won’t you ever learn
I want you i need you i gotta be near you
I spent my money as i took my turn
I want you i need you i gotta be near you
Ooh i got a strange kind of woman
She looked like a raver
But i could never please her
On wednesday mornings boy you can’t go far
I couldn’t get her
But things got better–she said
Saturday nights from now on baby you’re my star

I want you i need you i gotta be near you
I spent my money as i took my turn
I want you i need you i gotta be near you
Ooh i got a strange kind of woman

My Sun, I love you

I want you i need you i gotta be near you
I spent my money as i took my turn
I want you i need you i gotta be near you
Ooh i got a strange kind of woman

She finally said she loved me
I wed her in a hurry
No more callers and i glowed with pride
I’m dreaming
I feel like screaming
I won my woman just before she died
I want you i need you i gotta be near you
I spent my money as i took my turn
I want you i need you i gotta be near you
Ooh i had a strange kind of woman